Acasă la Brumaru

Era pe la ora 11, în nu mai ştiu ce zi din iunie 2007. De câteva zile, de când ajunsesem în Iaşi, plănuiam să mă întâlnesc cu Emil Brumaru. Vroiam să-i dăruiesc cartea mea de debut, dar mai mult ca asta să îl cunosc pur şi simplu. Nu cred că murea fără volumul meu.
Tot felul de calcule mi se ciocniseră în cap toată după-amiaza de cu o zi înainte :
“Să aflu numărul de telefon şi să pun problema cumva aşa : dacă aveţi 5 minute într-una din zile poate urc până la dumneavoastră, sau poate prin oraş, cum credeţi…
Sau să mă duc neanunţat, să las cartea cui deschide uşa, la plezneală ? Ca ultimul ţopârlan. Sau mai bine, poate, să i-o las în cutia poştală, împreună cu un bilet.
Dacă dau telefon poate să se eschiveze uşor, parcă şi aud : sunt îngrozitor de prins în perioada asta, hmmmmm, vă dau adresa poate trimiteţi prin poştă. Dar şi dacă merg tabarles, neanunţat, par venit direct de la stână. Nu. Nu se face aşa ceva. Ai uitat toată buna creştere pe care mă-ta s-a chinuit să ţi-o bage în cap ?”
Mizerabilul de tramvai 3 parcă se desfăcea spre centru. ” La Bucureşti nu mai sunt asemenea fiare vechi pe roţi ciobite de ani buni. Capitala e capitală…”
Găsisem numărul lui Brumaru în cartea de telefon, cum nu credeam, mă uitasem în stilul “s-o fac şi pe asta, dar sigur e la secret”. Era la liber. Ştiam zona, treceam pe acolo cu tramvaiul în fiecare zi. ” Mă plimb, găsesc blocul, şi apoi la inspiraţie “.
Aşa suna marele meu plan. Cu plăsuţa cu volumul subraţ mă zgâiam pe ziduri.
O magherniţă cu second-hand-uri în care am intrat să mă uit după nişte blugi şi m-am chiorât la picioarele vânzătoarei, un magazinaş cu componente de calculator, un gang…
Din tramvai văzusem numărul căutat, dar acum pur şi simplu dispăruse.
Întreb o blondă. Niciun răspuns. “Altă văcuţă care crede că orice bărbat care o întreabă ceva foloseşte asta ca pretext să o tragă în pat. Nu că nu aş vrea-o, dar, in fine, unde morţii mă-sii e numărul ăla ? Şi Brumaru, ditamai clasicul, nu stă şi el la o vilă pe Copou…”
Merg în sus, spre Unirii, mă întorc. Iar în sus, iar în jos.Pur şi simplu făceam trotuarul. Deodată, la marginea câmpului vizual se agită un covor. Imediat, puţin mai încolo numărul parcă rânjea la mine, ironic. Până atunci mă uitasem mult mai jos, unde îl percepeam din tramvai.
Intru prin gang, ajung în spatele blocurilor. Puţin emoţionat merg în direcţia în care speram să găsesc scara maestrului. Un puştan cu nişte căşti pe urechi tocmai ieşea :
- Nu te supăra, Brumaru stă în scara asta, sau în aia ? zic, gesticulând ca un semianalfabet.
- Cum ? scoţându-şi căştile din urechi, puştiul mă privea curios.
- Brumaru, în care scară stă ?
- În aia ! zise grăbit, repostându-şi căştile din care urla ceva trendy.
Inima îmi bătea de parcă mă întorsesem în timp şi urma o lucrare la română, cu gramatica ei mizerabilă, predată cu har de profesoara Codârlă, care îmi zicea adesea cu un aer matern :
- Măi Cârlea, chiar nu vrei să ajungi să scrii o cerere fără greşeli ?
” Ce să fac, ce să fac ? Să sun ? Nu e o oră aiurea ? Dacă omul doarme ? Poate a lucrat toată noaptea. Parcă îl aud : Bă Tzone, m-a sculat unu de la tine să îmi dea o carte. Ce dracu, bă…? Poate e genul nervos care mă face după aia de rahat prin toată lumea literară ieşeană.”
Râdeam mânzeşte, mergând cu paşi mici, de parcă eram la maternitate, aşteptând să se nască ceva. Orice.
” Fie ce-o fi, ia uite mă… Las’ să fie o chestie autentică, nelucrată, să îmi aduc aminte cu plăcere peste ani. Au şi întâmplările astea farmecul lor. “
Şi sun. Răspunde o voce de bărbat, puteam să jur că e el, îl auzisem cu nişte săptămâni în urmă, la o emisiune a Cristinei Ţopescu.
Mă prezint şi trântesc mârlănia, transpirând :
- Sunt prin zonă, aş putea să urc până la uşă să vă dau cartea, nu vă reţin deloc, să vă cunosc şi eu.
” Aşa pune problema un psiholog, ratatule. Poate îţi trage ăsta un perdaf de te caci pe tine. Ai vorbit ca un puşti de 17 ani. Needucat. “
- Ăăă, da, urcaţi, etajul … interfon… Fusese în mod clar încurcat de aşa propunere, dar buna cuviinţă îl făcuse să nu refuze.
” Wow, voi cunoaşte un clasic. A mers. Tupeul meu a fost de nerefuzat. Ia vezi, concentrează-te să nu ratezi ceva, vreo nuanţă, vreo privire cu subînţeles. Ăsta e un moment unic.Visai tu aşa ceva când băteai mingea cu ăia din Crângaşi ? “
Urc, mă opresc la uşă. “Să sun ? Să aştept ? Ia să stau câteva minute, poate îşi trage şi omul nădragii pe el. “
Uşa se deschise şi în prag apăru Brumaru.
- Vă salut ! mi-am împleticit limba.
-Poftiţi, intraţi.
- Ăăă, nu vreau să vă reţin, ştiţi…
- Intră domne niţel, stăm la uşă ?
Îmi întinde mâna. “Slavă domnului că am scăpat de mania de la 20 de ani, când, ca un adevărat idiot, îndindeam mâna oricărui bărbat. Avea 75 de ani ? Nu conta la mine. Era profesor universitar ? Mare brânză ! “
- Pe aici, zise, pornind-o pe un hol îngust.
Am ajuns într-o cameră ticsită de cărţi. Rafturile unei mici biblioteci erau pline, pe jos mormane de cărţi, un fotoliu plin cu cărţi. Se aşeză pe un scaun care se găsea în faţa unui calculator pornit. Messengerul stătea cu gură deschisă în bară. Parcă râdea de mine.
Mă pofti pe fotoliu. Încurcat, am luat teancul de cărţi şi m-am aşezat. Le-am pus alături, peste alt teanc. Se dărâmară toate. Messengerul parcă avea gura şi mai mare.
” Cretinii ăştia de la yahoo nu au realizat când au făcut moaca asta că arată de parcă vrea să o ia în gură ? Pur şi simplu juri că e un poponar plin de promisiuni, aşteptându-şi soţul de la muncă. Ia uite mă, stau lângă Brumaru şi mă gândesc la tâmpenii. Ce cald e aici. Sau sunt emoţionat…”
Brumaru mă cerceta direct.
- Şi tu eşti de la Tzone? Ce mai face ?
- Ăăă, cu munca, a avut multe de făcut cu lansările astea de la Bookfest, ştiţi cum e.
- Şi tu ? Cu ce te ocupi ?
- Psiholog, am lucrat în campanii electorale, mizerii de astea, psihologie sportivă, scriu poezie, acum aş vrea să încep o piesă de teatru, ăăă…
- Psiholog, poezie, teatru, hmmm…
Nu înţelegeam subtextul. Tonul nu-mi spunea nimic. Fusese plat, ca o constatare de psihoterapeut. “I-a sunat rău ? Se referă că sunt polivalent sau că mă întind prea mult?”
Îl cercetam să descopăr ceva în limbajul nonverbal. Nimic. Parcă totuşi era puţin sceptic. Aşa avea aerul. Sau ăsta e aerul lui în general.
- A, dă-mi şi mie telefonul lui Tzone, că tre să îi zic să-mi trimită nişte cărţi.
Scot telefonul, îi dictez numărul, realizez că ar vrea să sune.
- Dacă vreţi, sunaţi . zic, întinzându-i Ericssonul meu de 3 ani, cu abonament de 4 dolari.
Îl ia, ezitând.
” Poate am făcut o gafă. Dacă nu voia să dea de faţă cu mine ? Sau poate interpretează că îl consider sărac şi vreau să-i fac economie.
Urmează o scurtă convorbire cu Tzone. Închide. Se lasă câteva secunde de tăcere care mă sperie.
- Nu mă pricep la metoda prin care ar putea ajunge şi cartea mea în marile librării. încerc eu să împuşc doi iepuri dintr-un foc, să şi elimin tăcerea şi să aflu ceva folositor.
- Păi te duci la librărie şi discuţi acolo. În timp ce vorbea se ridicase, ieşise în hol şi puse mâna pe telefon. Formă un număr.
- Ia uite mă, nu răspund ăştia de la Humanitas.
- Pentru mine, ăăă, lăsaţi maestre, întrebam aşa informativ, nu vă deranjaţi. Sentimentul de jenă din mine lua proporţii periculoase.
“Vii ca un cioban, şi acu să înţeleagă omul că ai bătut apropoul să intervină pentru tine pe nu ştiu unde. Tâmpitule, nu puteai să zici ceva neutru, o întrebare mai lipsită de angajament, ceva.”
Nu spune nimic, formează iar.
- Alo, Ionuţa, ce faceţi mă ? Păi am sunat… Eeee. Bine. Uite mă vine un băiat la tine poate îi băgaţi şi lui cartea la voi.
Eu dădeam din mâini ca un apucat, deşi era evident că e mult prea târziu.
- Maestre, nu e cazul, lăsaţi, mulţumesc. aproape că ţipam în şoaptă.
- Uite, vine acum să vorbiţi. Cârlea Dan. Da.
- Maestre, nu am acum cărţile la mine !
I-auzi, nu are acum volumele la el. Da, mâine. Bine. Mulţumesc.
- Vai, maestre, nu trebuia, mulţumesc, eu întrebam aşa ca să ştiu procedurile că sunt nou. zâmbesc stingherit.
- Lasă, eee, te duci mâine şi vezi acolo care e treaba.
Eram pătruns de senzaţia că am în faţă un om bun cu adevărat, atent la ce spune celălalt, fără grija de a părea altfel de cum e. Nimic cosmetizat nu se simţea, nimic prefăcut. Găsisem un firesc de care dau foarte rar. Şi care îmi spune că omul este om, valoare reală, nu contrafăcută.
Vorbea de parcă am fi fost prieteni, de la egal la egal, fără preţiozităţi. Şi faptul că mă primise exact cum era, în pantalonii de casă, când ar fi putut să spună să vin peste jumătate de oră, că are de terminat o lucrare, şi să ia cărţile de pe jos, să se prezinte după normele make - up - ului social…
- Maestre, nu vă mai reţin, vă mulţumesc, şi dacă aveţi drum prin Bucureşti poate îmi daţi un bip, să vă mai văd pe undeva. trântesc eu din pod ultima mojicie. ” O să creadă omul că eşti un pupincurist de somităţi şi celebrităţi. Bravo ! Acu să te sune Brumaru să te invite la bere ! Eşti penibil “
Ne-am luat rămas bun, el liniştit, eu mai emoţionat ca la venire. În lift îmi venea să plâng, gândindu-mă că aproape sigur nu îl voi mai vedea niciodată şi peste ani voi revedea pe dinăuntru această vizită ieşită din canoanele sociale, dar pe care clasicul şi viul Brumaru o acceptase cu un firesc rarisim.

Pe carte i-am scris ” de la debutant la clasic, dan cârlea “.