de la cultura de masă, la incultura de salon

După ce, ani de-a rândul, am fost inseminaţi artificial cu zicala “românul s-a născut poet” şi culturalizaţi, cu anasâna, în masă, a venit şi vremea inculturii de salon, a prostului gust poleit şi prezentat, ostentativ, drept vârf de lance al unei noi societăţi în care, din păcate, bogăţia îşi târăşte cocoaşa spartă din care curge aur amestecat cu noroi. La noi, bunăstarea personală nu este urmată de un siaj de atribute apte să o facă intelectual manjabilă ori neutră sau măcar incapabilă să bolduiască lipsa de substanţă culturală pe care mult prea adesea o acompaniază, de un mecenat care să o ambaleze într-o aură de respectabilitate, metisajul dintre contul gras şi tupeul de rigolă creând un pattern comportamental care se ştanţează adânc în fiinţa celor tineri, care, pe de o parte, sunt oripilaţi – vezi doamne – de “bunele maniere” dâmboviţene omniprezente, pe de alta se poartă ca nişte fantoşe înregimentate în trendurile cool ale momentului.
Romgleza nu mai sperie pe nimeni, relativizarea gramaticii este la ordinea zilei (tot mai des te împiedici de i-uri în plus ori rămâi uitându-te lung acolo unde ar trebui să fie şi
nu-s – nu fii incult, fi băiat deştept), picătura chinezească a periferiei acţionează în văzul lumii, numai că la noi picătura chinezească înseamnă câteva ligheane de zoaie în plină faţă.
După un simplu tur televizionistic cu ajutorul telecomenzii poţi, fără riscul de a fi acuzat de conjecturare comodă, să creionezi câteva linii de forţă care sunt urmate de realizatorii show-urilor zilnice : dezbateri fastidioase, în care locuri comune sunt prezentate drept dezvăluiri (incendiare, după cum zice un clişeu) care demonstrează imparţialitate jurnalistică, fasoleală cu pretenţii educative (îmi amintesc de hei-rup-ul general – în care mass-media au fost cot la cot şi umăr la umăr în înfierarea capitalismului sălbatic – de ipocrita scremere naţională cu privire la moartea unei tinere din pricina muncii în exces, de parcă nu în toate trusturile media se merge pe acelaşi sistem – stai la serviciu cât zice şeful), circotecă sentimentală cu poşete regizate în capul trădătorilor nerecunoscători sau declaraţii pubertine de iubire veşnică şi necondiţionată şi, peste toate, câteva personaje care dau tonul în politică, pe voci subombilicale, cu decibeli impresionanţi care trebuie musai să escamoteze rahitismul argumentaţiei.
Oamenii cu bani ori investesc, ori dau pomeni televizate, plătesc facturile celor care fură de ani de zile curent; instituţia mecenatului nici nu are pusă piatra de temelie, confuzia termenilor serveşte interese meschine – sponsorizarea e înţeleasă ca act de cumpărare a unei personalităţi, mita e confundată cu bacşişul, şpaga cu comisionul – astfel, negrul curge în alb şi albul în negru, nuanţele de gri se împânzesc peste tot, ceea ce părea inacceptabil devine negociabil, pasabil, că doar oameni suntem, o mână spală pe alta şi amândouă obrazul, nu trebuie să fim mai catolici decât papa, vorba aia “las-o, bă, că merge aşa”.
Putem vedea, mult mai des decât ar fi oarecum justificabil prin interesul “marelui public”- argument forte pentru cei care vor să-ţi închidă gura când încerci să ceri mai mult decât pâine şi circ – pentru vulgarităţile cu turnuleţe şi sclipici, un Becali care vrea să ne conducă, dar smulge fire din barba preotului ca să coboare pronia divină asupra Stelei şi moartea peste capra de firmă a lui Borcea, bagă cu forţa bani în mâinile monahilor atoniţi care mănâncă o dată la câteva zile te miri ce, un Columbeanu care spune nişte banalităţi de preşcolar, cu aerul unui Kant măcinat între chingile aspre ale raţiunilor practice şi abstracţiunile contondente al raţiunilor pure, un Botezatu cu paiete pe piept, care suferă că nu e perceput cum trebuie, ca un om profund şi cu probleme reale.
Mai nou, divele care dau, periodic, lecţii de civism şi implicare ne oferă, involuntar, un spectacol insalubru care ar putea prefaţa un manual de demonologie imagologică, trăgându-şi preşul de sub picioare şi întinzând de trupuşorul bolnav al unei fetiţe.
Un fel de “hai să fim mai buni, dar dacă îndrăzneşti să fii mai bun ca mine îţi sparg faţa”!
Un spectacol cu sms-uri arătate opiniei publice, înfierări ca la uşa cortului, “maniheism” de mâna a şaptea, în care fiecare e bună de pus la rană, în timp ce adversara în lupta pentru (mai) bine este interesată doar de imaginea proprie.
Ceva aduce cu operele animate ale lui Disney, în care personajele, aflate pe poziţii obligatoriu ireconciliabile, îşi dau cele mai grozave lovituri, care pe moment le deformeză coşmaresc sau amuzant , dar fără logic implicitele modificări în structura internă, pentru ca imediat să revină la forma iniţială şi totul să meargă mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

_________________________________

“Luceafărul” – 14.nov.2007
_________________________________