A murit Stefan Ioanid

A murit scriitorul Ştefan Ioanid.

S-a născut la 18 aprilie 1949 – Braşov
A debutat în revista “Astra”, în1966

A publicat cărţile:

Cuvîntul unic Ed.Albatros,1976
Mersul pe ape Ed.Albatros,1980
Al doilea vis în Pădurea de Cedri Cartea Românească, 1986
Prolegomenele morţii Cartea Românească, 1998
Jurnal cu Anselmus Ed.Paideia, 2005
Subteranele Fundaţiei Ed. Paideia, 2008

Daniel Cristea Enache despre Ştefan Ioanid
Aureliu Goci despre Ştefan Ioanid

Cartea Românească:
Jurnal de poet de Daniel Cristea-Enache

Discreţia nu se numără printre însuşirile obişnuite ale scriitorului român (şi, ca să fim drepţi, nici printre ale criticului). Dorinţa imperioasă de afirmare şi legitimare simbolică, aviditatea după publicitate sunt cu atât mai dezolante cu cât rating-ul culturii înalte a devenit insignifiant în raport cu cel al televiziunilor şi al tabloidelor de divertisment grosier. Dacă extensia publică a scriitorilor noştri avea sens înainte de ‘89, când exista un public consistent pentru toate formele de literatură, astăzi, când numărul cititorilor de vocaţie s-a redus atât de mult, oferta promoţional-zgomotoasă a unor autori are un aer trist.

Îi prefer pe aceia care îşi lasă exclusiv opera să vorbească, fără să se interpună profitabil între opera lor şi receptarea ei; şi care nu fac dulci presiuni asupra criticilor, măgulindu-i cu dedicaţii flamboaiante şi probozindu-i, apoi, în cazul unul verdict negativ. Din specia aceasta rară, pe cale de dispariţie, face parte şi Ştefan Ioanid, un poet excelent, de puţini citit şi cunoscut. Et pour cause. Nu figurează nici în DSR, nici în DGLR, nici în Istoria lui Alex. Ştefănescu, deşi a publicat trei cărţi de versuri înainte de Revoluţie şi două în ultimul deceniu.

La acestea din urmă se adaugă Subteranele Fundaţiei, o plachetă ce continuă originalul proiect cu Anselmus din Canterbury: figură istorică extrasă din contextul ei şi făcută să participe, ca un confesor şi un interlocutor ideal, la poezia reflexivă a lui Ştefan Ioanid. Cu o notă de pedanterie, autorul face într-o pagină introductivă o listă a personajelor ce-i traversează cartea: “Pentru cine nu a citit ultimele două cărţi ale mele, precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, şi a fost Arhiepiscop benedictin de Canterbury. Erasmen şi Claudiu există şi acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe Strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de şapte ani.” La un moment dat, siluetele acestora încep să se confunde, după cum cuvintele din două versuri se amestecă: “De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen/ tu ai trăit în
Canterbury/ el trăieşte în Kronstadt/ nu v-aţi cunoscut niciodată/ decât prin aceste cuvinte/ pe care tocmai le scriu/ probabil că aici funcţionează/ nişte complicităţi obscure/ pe care un poet le ştie foarte bine/ ca atunci în Alger când Albert/ era noapte şi a avut revelaţia/ solidarităţii umane/ un necunoscut s-a apropiat de el/ cu o ţigară între degete/ rugându-l să-i dea un foc/ Ťmica masonerie a foculuiť/ a notat mai târziu Camus” (19 februarie). Există în poemele dispuse diaristic, ca nişte pagini lirice de jurnal, întrezărirea sau baremi iluzia confreriei, a fraternităţilor şi “complicităţilor obscure” legând moral oameni aflaţi la mare distanţă istorică şi geografică. Astfel, personajul central, eul cunoscător şi cogitator, îşi va suporta mai uşor singurătatea.

Pe de altă parte, solitudinea nu e pentru el apăsătoare şi nu doare efectiv. Ieşit când şi când în afara spaţiului intim, securizant, poetul resimte o uşoară agorafobie şi caută un alt refugiu: subteranele unei Fundaţii al cărei “arhivar” este timp de cincisprezece ani. Jurnalul poetic filtrează la maximum realitatea şi viaţa exterioară, savurând în schimb liniştea deplină a interiorului. Când privirea se întoarce totuşi spre realitatea înconjurătoare, aceasta îşi pierde contururile şi devine… virtuală: “După multe zile/ astăzi am ieşit/ pe terasă erau acolo/ multe constelaţii umede/ care nu se născuseră încă” (11 ianuarie). Ca într-o proză a lui Ioan Groşan, scriitorul ar vrea să pre-scrie realul, să-l modifice prin cuvintele puse pe hârtie: “Astăzi am avut/ o mare deziluzie/ de aproape două săptămâni/ mi-am propus să scriu/ măcar câteva cuvinte/ pe zi mai ales seara/ le-am scris/ şi nu s-a întâmplat nimic// realul a rămas acelaşi” (14 ianuarie). Nu numai realitatea pune probleme, ci şi irealitatea, solicitantă, epuizantă, provocând până la urmă reflexul de recluziune al poetului: “Ceva nu este în regulă/ cu irealitatea, Anselmus/ în ultimele luni cineva/ mă sileşte să scriu// nu mai vreau/ este noapte/ vreau să dorm” (17 aprilie)..

În această formă concentrată, fără material verbal excedentar, aproape fiecare cuvânt este încărcat cu semnificaţie, îngreunat simbolic. Performanţa notabilă a lui Ştefan Ioanid este de a da, pe lângă greutate intelectuală, o graţie de stampă sau de hai-ku textelor sale. În cele mai bune cazuri, meditaţia profundă şi lapidaritatea expresivă a enunţurilor şi “concluziilor” se asociază: “În definitiv/ cât de puţin îţi trebuie/ uneori să fii fericit/ câteva frezii străine/ aproape îngheţate/ cumpărate dimineaţa/ care acum în bibliotecă/ fac parte din intimitatea/ ta plină de spaimă” (8 martie); “Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu/ să nu mai fie” (22 martie); “În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ şi foarte uman// se vedea că cineva/ locuieşte acolo” (2 aprilie); “Astăzi l-am visat/ pe tatăl meu/ mort demult// nu ne-am recunoscut/ decât după/ o mică ezitare” (3 aprilie). Sau, în fine, sfârşitul ultimei “intrări” din jurnal, de o retorică etalată, nu fără graţie: “mereu am gândit aşa poezia// ca pe o spadă rece şi înmiresmată/ plină de propriul meu sânge//în definitiv de propria singurătate” (18 aprilie).

Dacă acestea sunt cele mai frumoase versuri ale plachetei, cele caracteristice (tot aşa, într-o modalitate intensivă şi cu o expresie fulgurantă) devoalează condiţia poetului, legată indisociabil de cea a artei sale. Ale¬gându-şi cu infinită grijă termenii lirici, autorul reflectează constant asupra capacităţii lor de iradiere semantică. Visează la “poemul dintr-un singur cuvânt”, revine frecvent asupra notaţiilor mai vechi, corectând sau nuanţând cele deja spuse. Vrea să scrie “cu concepte senzitive/ deci cu lucrurile/ în starea lor cea mai pură”. Din această perspectivă, poemul perfect apare ca un “obiect spiritual”, o “monadă senzitivă”, una dintre materiile pe care oceanologii le studiază în apele lacului Leman: “acele materii senzitive/ de fapt cele mai frumoase/ care nu vor exista niciodată”…

Lucrurile se leagă: discreţia autorului ca autor se explică şi prin natura poeziei pe care Ştefan Ioanid o scrie. Experienţa lirică este una de căutat şi de tatonat în deplină singurătate, departe de lumina reflectoarelor şi de tribunele stadioanelor, înţesate de fani, care-i încântă pe alţi autori. “Scriu pentru nimeni”, notează pe 9 aprilie diaristul, plângându-i-se de asta lui Anselmus. Iată o exagerare, căci Subteranele Fundaţiei e o carte citită. Betiana, soţia poetului-personaj; editorul de la Paideia; Dan Cristea, care semnează un text pe coperta a IV-a; eu…

Dacă îl numărăm şi pe confraternul Anselmus din Canterbury, suntem deja cinci.

CRONICA LITERARĂ
Poezia, între filosofia oraculară şi retorica riguroasă
de Aureliu GOCI

Ştefan Ioanid, Jurnal cu Anselmus, Ed. Paideia, 2006

Creator discret si deloc productiv, Stefan Ioanid a ales izolarea fata de fenomenul literar spectaculos, mercantil si uneori, redundant, printr-un discurs elevat, subtil, pretios, decantand esentele rare ale lirismului. Intelectual cu tinuta morala, a refuzat, de asemenea, si orice implicare politica sau administrativa ramanand un poet singular care se exprima social ca performant profesor de filosofie.
Nascut in 1949, la Brasov, absolvent al Facultatii de Filosofie din Bucuresti, poet, jurnalist, eseist, a publicat putine volume de versuri, care insa au avut ecou superlativ: Cuvantul unic, Editura “Albatros”, 1976, Mersul pe ape, Editura “Albatros”, 1980, Al doilea vis din Padurea de Cedri, Editura Cartea Romaneasca, 1986, Jurnal cu Anselmus, Editura “Paideea”, 2006 au conturat portretul unui poet original, riguros si indiferent fata de contemporaneitatea stricta. Mai mult, universul sau specific are o remarcabila unitate de ton, performeaza aceleasi principii formale, aceleasi teme, ticuri si habitudini specifice.
Autorul emite un discurs sec, prozaic, fara determinari in care devine actorul propriilor fantasmagorii, traind, prin iluziile inaltei cugetari, o tragica atomizare a Ego-ului. Si discursul sau filosofic s-a esentializat, si-a scuturat toate podoabele, cu vorbele lui Tudor Vianu, accentuand moralitatea sapientiala si principiile vechi: desertaciunea desertaciunilor si invataturile norocului schimbator.
Este un actor anonim, dar profund constient al mesajului deceptionist al generatiei protestatare 68, care, in esenta, se impotrivea, cu blandete, pervertirii ideologiilor sau exacerba, pe urmele lui Herbert Marcuse, ideologia incoercibila a tineretii.
Poezia sa, filosofica in cel mai inalt sens al cuvantului, ramane, in esenta, un dialog socratic cu personaje- arhetipuri imaginare, pe un suport narativ in care se conventionalizeaza citatul si auto-citatul si se folosesc din abundenta punctul si semnul interogatiei in (false) propozitii lipsite, de obicei, de verb, care este marca gramaticala a miscarii, a dinamismului, ceea ce este in contradictie cu specificul universului poetic.
Autorul vorbeste deschis si plenitudinar despre lecturile sale, de implicarile sale culturale, de esecurile peste care a trecut comprehensiv, demn, cu zambetul permanent pe buze. Paradoxal, cuvintele-cheie graviteaza in jurul putreziciunii si descompunerii (materiei, societatii, discursului literar), iar cuvantul cu cea mai mare frecventa este “putregai”, cu rezolutie descurajanta, deceptionista.
Textele au o rectitudine complexa a adresarii si o mare aluzivitate pe diverse planuri de referinta: religie, filosofie, cultura. Iata un poem, cu o exprimare foarte simpla in care poetul descopera nota sa personala intr-o tema veche si de mare circulatie (de la Lucian Blaga, la Ana Blandiana): “Eu sunt viitorul / copilariei mele? / Acest trup fara piele? // -In lacrimi. // Aceste zile si nopti / care nu mai au / nevoie de tine? // Aceasta vointa straina / vuind enigmatic / prin noptile si zilele tale? // Ca nimic din ce a fost / cu adevarat viu / nu ti s-a dat fara pedeapsa: / – Bune au fost zilele tale rele. / – Rele au fost zilele tale bune. / Ce ai iubit lumineaza acum / cu flacara mica a disperarii. // Ce ai urat te tine pe picioare. / Neantul. Cruzimea. Copile, / iata fiul tau ! / Nici o intrebare. Numai raspunsuri. // Cine e cel din urma / se-apropie”. (Copile, iata fiul tau!)
Volumele mai noi (care, toate, contin si texte scrise mult anterior aparitiei propun formule de exprimare intr-un spectru divers: dialogic, sentetios, sapiential, sub o formula de adresare aparent umila, dar dinamizata de confesiunea prozaica si ironia coroziva.
Paradigma scriiturii, bazata pe clivajul dintre forma si continut propune un discurs umanist “paradoxal si tragic” – cum defineste umanismul de secol XXI J. -M. -Besnier – specific prin disimetria dintre elementele componente.
Poetul e ca un castelan singuratic, fara slujitori si fara supusi, care oficiaza un ritual complicat si obscur, intr-un discurs criptic, incantatoriu, prin care aspira sa surprinda muzica sferelor de vesnica adoratie. Desi, in perspectiva generala, autorul nu se lasa cucerit de cantecul de sirena al textualismului, uneori, poezia devine autoreferentiala, insa livrescul ramane dominant, ca si tendinta de personificare a abstractiilor (Mizantropia, Antichitatea, Biblioteca). Titlul este acesta: 14 mai 1996, Brasov, iar textul curge in felul urmator: “Un text pe care il transcriu repede: / Damnatiunea si Muzica / Precaritatea si Geometria. // A preluat Thomas Mann tema / din “Jocul cu margele de sticla? / Din Castalia. Intre // Doctor Faustus si Provincia / Pedagogica din Brasov exista / totusi o diferenta: O ploaie // livida peste Biserica Neagra”.
In textura poemului intra multa biografie paradoxala, multa referentialitate la cotidianul banal, ca si o dorinta de teatralizare a scenelor existentei. As zice ca harul poetic – incontestabil – este completat si de un instinct pamfletar, de o inexplicabila determinare adversativa, care, insa, nu adera la dominantele filosofice enuntate.
Paradoxal este faptul ca poezia aceasta concentrata, extrem de supravegheata, atat de
riguros construita, se fundamenteaza, totusi pe o retorica oraculara a “spunerii” enigmatice,
ritualice. Poetul, care este un “ales” scrie texte, evident, pentru cititori “alesi”, sub orizontul semnificant al unei intelexctualitati efervescente. Elitismul discursului poetic nu mai este disimulat, nu mai este obturat nici de o falsa referinta “populara”, cum se intampla cu aceeasi poezie inainte de 1990. Mai mult, Stefan Ioanid mai detine si arta disimularii conceptelor in interese de ambiguizare poetica si de optimizare a coerentei si fluentei discursului incantatoriu.
Uneori, parabola filosofica se contureaza subtil dintr-o simpla relatare banala: “Viitorul este intotdeauna / mai rau decat trecutul. // Demonstratia cea mai simpla / este chiar carnea ta // – tot mai stupida si descompusa.” (Primul principiu de pedagogie)
Poetul traieste printre arhetipuri, principii si chiar are utopia unui vis cu Paradigma Eterna a Bibliotecii. Spirit speculativ si, deopotriva, creativ, si-a cristalizat un univers poetic fosforescent, bazat pe ridicarea la scara filosofica a experientelor imediate si trairilor circumstantiale, sub o umbrela pseudo-didactica: “S. I. atarna de usa ciupercariei / intaia materie bisexuata. / Un produs androgin al zilei de ieri. // Te-ntreb Paracelsus: Numai atat? / Raymundus Lullus si tu Pierre Vicot / destrabalatule! Am fost subtil. // Rabdator. Studios. Atatea nopti / in care doar saracia a ars / in lampile mele. Vigilenta // si Revelatia. Si numai atat? / Un starv anonim pe usa ciupercariei? / Numai atat despre moarte? / Un sentiment androgin / al zilei de ieri”. (Despre subtilitate si studiu)
Un poet important, de mare subtilitate si profunzime, Stefan Ioanid, la apogeul unei maturitati intarziate, trebuie descoperit dincolo de dificultatile de receptare.

Odihneste-te in pace si multumesc pentru recenzie, Stefan Ioanid!