Era prin anii ’80 şi ceva. Locuiam în Crângaşi, la piciorul Podului Grant, pe strada Ceahlău.
Ca mai toţi copiii Epocii de Aur m-am jucat cu lanţul şi cartoanele de la cutii de chibrituri, cu ţevile cu cornete şi cu mingea.
Jocul cu ţevile cu cornete era ce este astăzi paintball-ul. Se foloseau ţevile de plastic, acelea în care se pun firele de curent în zidurile blocurilor.
În general, le furam de pe şantier, dar mai găseam şi de cumpărat.
Cele mai bune erau „cele subţiri”, căci avea cornetul viteză mai mare.
La început foloseam câte o singură ţeavă, dar cu timpul experienţa şi-a spus cuvântul. Ne făceam adevărate arme ultramoderne, cu mâner de pistol de plastic, cu mai multe ţevi legate între ele cu scoci sau cu leucoplast, unii puneau şi un soi de lunetă dintr-o altă ţevuşcă.
O dată am luat şi bătaie la un joc din ăsta. Eram noi într-un bloc în construcţie din Crângaşi, când îl văd pe Guriţă după un colţ. Era cu spatele la mine, mă apropii uşor, el mă aude, se întoarce şi eu FLU, suflu în ţeavă cât pot.
„Auci!!!”, a strigat Guriţă, căci era îmbrăcat cu un maieu cu găurele şi cornetul îl pişcase zdravăn. Şi jap, jap, mi-a ars două ţevi pe spate, urlând: „Băăă, tragi şi tu uşor când e omul aproape!”
El răcnea de nervi, eu zbieram de durere, a fost un joc cam nereuşit în ziua aia.
La un moment dat, a vrut taică-meu să facă nu ştiu ce în casă şi a cumpărat de la Ferometal vreo 10 metri de lanţ. Era în debara o pungă plină cu ditamai lanţul, din care eu mi-am tăiat o bucată zdravănă. Abia îl puteam arunca.
Băi băiete, când dădeam cu lanţul ăla luam toate cartoanele, chiar dacă erau multe şi stăteau cu vârf, lanţurile mai mici trecând pe dedesubt şi luând doar câteva de la bază.
Unii aveau lanţuri de bicicletă sau motocicletă şi alea erau cele mai bune. N-am reuşit să fac rost. Nu erau foarte grele, dar dacă ştiai cum să le arunci se deschideau până la cerculeţul în care erau puse cartoanele şi le luau pe toate. Cartoanele avea punctaje ştiute de noi: alea româneşti, obişnuite, erau cele mai mici, iar alea străine şi rare erau cele mai valoroase. O adevărată bursă.
Ajunsesem să am câteva pungi pline, umplusem cutia pentru cremă şi perii de pantofi de la baza cuierului şi m-am plictisit apoi. Eram prea bogat şi nu mai avea niciun haz.
Mingile erau trei feluri – de 18 (lei), de 35 şi de 300, cele de piele, profesionale.
Eu eram între. Niciodată nu am avut 300 de lei să-mi iau de aia de piele, dar am avut numai mingi de 35.
Cea mai dragă, pe care am avut-o câţiva ani, a fost una de culoare muştar. S-a întâmplat o magie cu acea minge, când am cumpărat-o avea mărimea normală ca toate mingile de 35, dar imediat s-a dezumflat puţin, apoi a rămas pe loc. Era puţin mai mică decât celelalte, dar grea şi tare, deloc ovalizată. Tragem nişte bombe cu stângul, cât blocul de 8 etaje.
Cu ovalizatul era aşa: când îl vedeai pe câte unul că se aşază cu curul pe mingea ta, urlai: „Băăă, scoală că o ovalizezi!”
Apoi imediat apucai mingea şi o aruncai în sus printr-o mişcare de rotaţie pentru a vedea dacă ţi-a ovalizat-o prostu.
Ca mai toţi copiii Epocii de Aur m-am jucat cu lanţul şi cartoanele de la cutii de chibrituri, cu ţevile cu cornete şi cu mingea.
În general, le furam de pe şantier, dar mai găseam şi de cumpărat.
Cele mai bune erau „cele subţiri”, căci avea cornetul viteză mai mare.
La început foloseam câte o singură ţeavă, dar cu timpul experienţa şi-a spus cuvântul. Ne făceam adevărate arme ultramoderne, cu mâner de pistol de plastic, cu mai multe ţevi legate între ele cu scoci sau cu leucoplast, unii puneau şi un soi de lunetă dintr-o altă ţevuşcă.
O dată am luat şi bătaie la un joc din ăsta. Eram noi într-un bloc în construcţie din Crângaşi, când îl văd pe Guriţă după un colţ. Era cu spatele la mine, mă apropii uşor, el mă aude, se întoarce şi eu FLU, suflu în ţeavă cât pot.
„Auci!!!”, a strigat Guriţă, căci era îmbrăcat cu un maieu cu găurele şi cornetul îl pişcase zdravăn. Şi jap, jap, mi-a ars două ţevi pe spate, urlând: „Băăă, tragi şi tu uşor când e omul aproape!”
El răcnea de nervi, eu zbieram de durere, a fost un joc cam nereuşit în ziua aia.
Băi băiete, când dădeam cu lanţul ăla luam toate cartoanele, chiar dacă erau multe şi stăteau cu vârf, lanţurile mai mici trecând pe dedesubt şi luând doar câteva de la bază.
Unii aveau lanţuri de bicicletă sau motocicletă şi alea erau cele mai bune. N-am reuşit să fac rost. Nu erau foarte grele, dar dacă ştiai cum să le arunci se deschideau până la cerculeţul în care erau puse cartoanele şi le luau pe toate. Cartoanele avea punctaje ştiute de noi: alea româneşti, obişnuite, erau cele mai mici, iar alea străine şi rare erau cele mai valoroase. O adevărată bursă.
Ajunsesem să am câteva pungi pline, umplusem cutia pentru cremă şi perii de pantofi de la baza cuierului şi m-am plictisit apoi. Eram prea bogat şi nu mai avea niciun haz.
Eu eram între. Niciodată nu am avut 300 de lei să-mi iau de aia de piele, dar am avut numai mingi de 35.
Cea mai dragă, pe care am avut-o câţiva ani, a fost una de culoare muştar. S-a întâmplat o magie cu acea minge, când am cumpărat-o avea mărimea normală ca toate mingile de 35, dar imediat s-a dezumflat puţin, apoi a rămas pe loc. Era puţin mai mică decât celelalte, dar grea şi tare, deloc ovalizată. Tragem nişte bombe cu stângul, cât blocul de 8 etaje.
Cu ovalizatul era aşa: când îl vedeai pe câte unul că se aşază cu curul pe mingea ta, urlai: „Băăă, scoală că o ovalizezi!”
Apoi imediat apucai mingea şi o aruncai în sus printr-o mişcare de rotaţie pentru a vedea dacă ţi-a ovalizat-o prostu.
© Dan CÂRLEA – toate drepturile rezervate
Completat sub: 2.articole, 3.diverse
