Gospodarul auto

Voi scrie un articol în maniera gospodari.info – site care a dispărut, nu se ştie de ce.

Un tip, pe un forum al pasionaţilor de maşini, aranjează o întâlnire cu membrii forumului.
Se discută locaţiile (neplăcut cuvântul ăsta, dar iată că am început să-l folosesc şi eu – deh, influenţa mediului asupra dobitoacei), se propune…restaurant cu rezervare.

Eu mă mir şi întreb de ce, doar nu e nuntă, mergem cu maşinile, nu să bem, mi se pare mai nimerit la un mall, unde e ditamai parcarea, ai de ales între toate fast-food-urile de acolo, ai cafenele, etc.
Şi omul spune că…el vrea să aibă maşina sub ochi.
Când mai spusese chestia asta o dată am zis că glumeşte. Dar nu.
Deci, să vorbim despre unii automobilişti.
Îi vom numi gospodari auto, în amintirea site-ului www.gospodari.info .

● Gospodarul auto este obsedat de maşină. E absolut neimportant ce maşină are. Poate să fie Passat, poate să fie Solentza, Logan, sau Dacia 1310. Importantă e pasiunea, ca să nu-l jignim încă o dată numind-o obsesie.
Maşina gospodarului auto e frecată mai des decât orice. Decât nevastă, amantă, iubită, decât subiectul politică, minjea de fotbal şi decât propriul penis.

● Gospodarul auto stă adesea cu cârpa pe maşină, face mereu şi interior şi exterior la spălătorie şi nu se mişcă de lângă maşină când băieţii o curăţă, să nu se întâmple ceva.

● Gospodarul auto stie cu precizie ce microzgarieturi are pe masina. Le contabilizeaza mereu, se uita in lumină să vadă dacă nu a mai apărut una.

● Gospodarul auto nu merge cu maşina decât numai dacă este absolută nevoie. Dar absolută nevoie!
La serviciu, în general, se duce cu mijloacele de transport în comun. Aşa nici nu consumă, nu riscă să i-o julească cineva, nu face km care îi vor ieşi pe nas la revizie. Deci se duce şi vine de la serviciu pe jos şi cu transportul în comun.
Dar, la venire, ca să nu mai iasă odată ajuns acasă, face nişte cumpărături, mărunţişuri: 3 pâini, puţin parizier, o bucată de brânză, ulei, 2 kile de roşii, mă rog, două sacoşe.
Gospodarul auto îşi lungeşte mâinile de greutate până acasă, dar odată ajuns se tolăneşte mulţumit în fotoliu că nu a frecat aiurea maşina. Este pusă bine în parcarea plătită.

● Gospodarul auto nu scoate maşina cu una, cu două. De altfel, expresia „a scoate maşina”, în forme variate, este foarte îndrăgită.

● Pentru gospodarul auto este un cap de ţară să scoată maşina din parcare. Dar, dacă trebuie să ducă nişte rude la gară e foarte serviabil, ca şi cum mersul cu maşina ar fi pentru el cel mai natural lucru.
Ca respiraţia, ca căcarea, ca laba tristă la umbră de onanistă.
Şi astfel, rudele îl ştiu ca pe un şofer pasionat, un tip amabil şi detaşat.

● O specie a gospodarului auto este pasionatul de tuning.
Deşi are un praştie de Dacie din ’90, i-a pus eleron, cotieră, schimbător de BMW şi ferească sfântul să nu te dai din faţa lui când îţi dă flas-uri. La 100 km/oră stă în curul tău la 3 metri.
Dar este foarte atent când parchează, să nu care cumva să agaţe maşina.

● Gospodarul auto are impresia că lumea se împarte în două: şoferii iresponsabili, care nu au interes de maşinile lor, şi pasionaţii/cunoscătorii, ca el.
Aşa că, dacă se întâmplă să fie într-o vizită fără maşină şi începe să picure şi gazda se oferă să îl ducă până la metrou cu maşină, el zice, responsabil:
„Eee, să mai scoţi maşina pentru atâta…”

● Pentru gospodarul auto ieşitul cu maşina este un eveniment.
La cumpărături nu o ia, căci pe lângă pieţe e măcel şi nu-s locuri, riscă să o găsească atinsă.
La serviciu nu se merită să meargă cu maşina, căci mai repede ajunge cu autobuzul, chiar dacă stă în ploaie şi băşinile altora.
Aşa că gospodarul auto conduce când şi când, cam o dată pe săptămână, dar are impresia că este un şofer excepţional.
Şi-i înjură pe toţi care greşesc.

Ole!

© dan cârlea – toate drepturile rezervate

Banc versificat 2

Într-o toamnă prea ploiasă era ţara-n inundaţii,
Pluteau vitele de-a valma, cu Loganuri şi cu case.
Tot poporul suferea, se băgară iarăşi raţii,
La Guvern era şedinţă. Băsescu îi convocase.

Abătut şi-ngândurat, plus cu cearcănele-n gură,
Începu să le dicteze ordonanţe iar să dea,
Dar deodată îl luă greţa şi ceru o murătură.
Udrea se şi prezentă, şi-i dădu ceva să bea.

„Ceaiul” îşi făcu efectul, cui pe cui se scoate, clar,
Şi-apăru o luminiţă pe sub pleoapa cea din buză:
- Isărescu să apară, că altfel război declar!
Vreau să mă uit în hârţoage, să ştiu ce e în cambuză.

Cu-n dosar de şapte metri, apăru el, tehnocratul,
Şi-ncepu să le vorbească doar în termeni de bancheri,
Cu balanţe şi scadenţe, pricepea doar Necuratul.
- Hă, hă, hă, zi româneşte! Bă, tu vrei să ne disperi?

- Şefu, deci, pe scurt vă spun, de raţii nu era nevoie,
Căci primirăm ajutoare, de la nemţi, de la chinezi,
Ştiu că sună cam aiurea, pare o anomalie,
Dar e mai bine ca-nainte. Poţi să te înseninezi.

- Ei, hai lasă, m-aşteptam, rar se-ntâmplă să nu-mi iasă!
Băi Videne, fă-te capră, ridică-l niţel pe Boc,
Şi tu Boc, cu Mugur cumperi din India nişte iască:
La vară e mult de lucru: de data asta punem foc.

© Dan CÂRLEA

textul poate fi preluat, cu mentionarea autorului si a blogului

Banc versificat

Într-o zi, pe Academiei, braţ la braţ, ca doi amici
„Bunicuţa” şi cu „Bombo” – o prietenie brici.
Mai în spate niţeluş, un varan şi o varană,
Ea zâmbeşte şi el trage, de un crac, pe nenea Geoană.
După ei un alai mare: fel de fel de activişti,
Cu lozinci şi cu pancarte, şi vreo câţiva cu morişti.
Şefii intră chiar la „Capşa”, se aşază la o masă
Şi în faţă li se pune, iute câte una rasă.
Nici nu trec vreo cinci minute şi-n local, cu mare râs,
Intră beat-muci marinarul. Atunci „Bombo” zice: Fâs!

Începu o chefuială, cu Elena chiar pe mese
Dup-un colţ bătea din drâmbă don Cocoş. Ei nici să-i pese!
Timid se deschise uşa, Crinuleţ intră livid
Puteai jura că Patriciu îi băgase-n fund carbid.
Val-vârtej trecu Oprescu, cel cu moacă de holtei
Şi se-ascunse într-o budă, scremând poante de doi lei.
Când era circul mai mare şi-ospătarii se cruceau,
Veni-n trombă Marean, cu ţigănci care-i ghiceau.
Să nu crezi, chiar într-o clipă, din alaiul de cioroi
Se desprinse atunci unul, iute ca un usturoi,
Şi în circa trei secunde, Marean cel de poveste
Se văzu făr’ diplomatul cu-almanahe care este.
Puse mâna pe şuriu, vrând s-apuce să-i ia glanda,
Ca pe vremuri când era la „Sorbona”, în Olanda.
Toţi săriră de la mese, tremurând îngrozitor,
Căci un vuiet îi pătrunse, ca un tunet pe un nor:

Băi, tăcere, eu sunt Zeus, hă, hă, hă, măi Constanda,
Zi-le bre să lase omu’: toţi am început cumva!

© Dan CÂRLEA

textul poate fi preluat, cu mentionarea autorului si a blogului

Jocuri din Epoca de Aur

Era prin anii ’80 şi ceva. Locuiam în Crângaşi, la piciorul Podului Grant, pe strada Ceahlău.
Ca mai toţi copiii Epocii de Aur m-am jucat cu lanţul şi cartoanele de la cutii de chibrituri, cu ţevile cu cornete şi cu mingea.

Jocul cu ţevile cu cornete era ce este astăzi paintball-ul. Se foloseau ţevile de plastic, acelea în care se pun firele de curent în zidurile blocurilor.
În general, le furam de pe şantier, dar mai găseam şi de cumpărat.
Cele mai bune erau „cele subţiri”, căci avea cornetul viteză mai mare.
La început foloseam câte o singură ţeavă, dar cu timpul experienţa şi-a spus cuvântul. Ne făceam adevărate arme ultramoderne, cu mâner de pistol de plastic, cu mai multe ţevi legate între ele cu scoci sau cu leucoplast, unii puneau şi un soi de lunetă dintr-o altă ţevuşcă.
O dată am luat şi bătaie la un joc din ăsta. Eram noi într-un bloc în construcţie din Crângaşi, când îl văd pe Guriţă după un colţ. Era cu spatele la mine, mă apropii uşor, el mă aude, se întoarce şi eu FLU, suflu în ţeavă cât pot.
„Auci!!!”, a strigat Guriţă, căci era îmbrăcat cu un maieu cu găurele şi cornetul îl pişcase zdravăn. Şi jap, jap, mi-a ars două ţevi pe spate, urlând: „Băăă, tragi şi tu uşor când e omul aproape!”
El răcnea de nervi, eu zbieram de durere, a fost un joc cam nereuşit în ziua aia.

La un moment dat, a vrut taică-meu să facă nu ştiu ce în casă şi a cumpărat de la Ferometal vreo 10 metri de lanţ. Era în debara o pungă plină cu ditamai lanţul, din care eu mi-am tăiat o bucată zdravănă. Abia îl puteam arunca.
Băi băiete, când dădeam cu lanţul ăla luam toate cartoanele, chiar dacă erau multe şi stăteau cu vârf, lanţurile mai mici trecând pe dedesubt şi luând doar câteva de la bază.
Unii aveau lanţuri de bicicletă sau motocicletă şi alea erau cele mai bune. N-am reuşit să fac rost. Nu erau foarte grele, dar dacă ştiai cum să le arunci se deschideau până la cerculeţul în care erau puse cartoanele şi le luau pe toate. Cartoanele avea punctaje ştiute de noi: alea româneşti, obişnuite, erau cele mai mici, iar alea străine şi rare erau cele mai valoroase. O adevărată bursă.
Ajunsesem să am câteva pungi pline, umplusem cutia pentru cremă şi perii de pantofi de la baza cuierului şi m-am plictisit apoi. Eram prea bogat şi nu mai avea niciun haz.

Mingile erau trei feluri – de 18 (lei), de 35 şi de 300, cele de piele, profesionale.
Eu eram între. Niciodată nu am avut 300 de lei să-mi iau de aia de piele, dar am avut numai mingi de 35.
Cea mai dragă, pe care am avut-o câţiva ani, a fost una de culoare muştar. S-a întâmplat o magie cu acea minge, când am cumpărat-o avea mărimea normală ca toate mingile de 35, dar imediat s-a dezumflat puţin, apoi a rămas pe loc. Era puţin mai mică decât celelalte, dar grea şi tare, deloc ovalizată. Tragem nişte bombe cu stângul, cât blocul de 8 etaje.
Cu ovalizatul era aşa: când îl vedeai pe câte unul că se aşază cu curul pe mingea ta, urlai: „Băăă, scoală că o ovalizezi!”
Apoi imediat apucai mingea şi o aruncai în sus printr-o mişcare de rotaţie pentru a vedea dacă ţi-a ovalizat-o prostu.

© Dan CÂRLEA – toate drepturile rezervate

Despre chilipirgeala

Am vazut la Piticu un filmulet depre vanzarile cu reducere dintr-un magazin care se desfiinteaza.
Asa ca mi-am spus sa scriu despre chilipirgeala.

Esti sarac, jinduiesti mereu dupa multe, aproape dupa toate. Cumparaturile ti le faci tremurand, sa nu cumva, dintr-un impuls tineresc in fata raionului cu haine, sa ramai fara banii de intretinere. Sau sa nu ai ce pune pe masa la copii.

Mereu calculat, simtindu-te o mare chitanta umbland prin lume spre moarte, stii ca nu-ti poti permite extravagante.
Imbini cat te pricepi de bine utilul cu imaginea, pantofii aratosi cu cei rezistenti care te vor tine mult, haina de toata ziua cu haina cu care poti totusi sa faci fata la un teatru – si zici slava Domnului ca nu mai sunt vremurile cand oamenii mergeau la spectacol pentru a-si etala rochiile, fracurile, ceasurile si diamantele.

Deodata dai peste o reducere semnificativa. Conteaza mai putin la ce este reducerea, la cratite sau pantofi, la rochii sau sapunuri, important este sa fie o reducere serioasa.
Atunci ti se activeaza speranta ca poti sa ai si tu ce au cei din lumea buna, iti poti razbuna neimplinirile. Pe de alta parte, ai sentimentul ca ai dat o teapa cuiva.

Daca pana acum, nenorocitilor, imi cereati 3 milioane pe pantofii astia dupa care mi-au curs ochii un an intreg, na ca acum ii iau cu 1 milion doua sute.
Ha! Si ai sentimentul ca darzenia ta, opozitia muta pe care ai manifestat-o intregul an e rasplatita cu reducerea visata.

Odata activate mecanismele acestea, cumperi si ce n-ai avea nevoie. Iei cat mai mult, pe unele poate le dai la prietene, vezi tu acasa exact ce e ok si ce nu, dar sa pui mana pe cat mai multa marfa.

Azi asa, maine asa, ti se formeaza reflexul de chilipirgiu, speculat de toti comerciantii, de la hypermarketuri la tiganii din piete – doua la 3 lei, 5 la 4 lei, hai da 8 lei si ia-le pe toate.
Tigaia chinezeasca teflon nu e chiar teflon decat un micron care se duce dupa trei clatite, dar frate, e ieftina, iei 4, ii duci si lu ma-ta si lu soacra-ta si ai si tu doua. Se cheama ca ai facut si cadouri. Oricum nu-ti ajung toti banii sa iei una adevarata.

Reflexul de chilipirgiu te face sa iei tot felul de prostii, doar ca sunt foarte ieftine sau par foarte ieftine.
Chilipirgiul renunta la pretentia calitatii. Stie ca marfa nu e grozava, dar hei, uite cat costa. E normal, asta e. Si cumpara prostii care-l fac sa piarda mai mult, in timp, decat daca ar lua aceleasi lucruri mai scump, dar de firma, cand si-ar permite.

O specie a chilipirgelii este rata. Sigur, pentru lucrurile mari: casa, masina, este o solutie. Dar chilipirgiul face un credit sa ia prajitor de paine, cizme faine, iphone de la apple sa aiba cu ce da bip-uri si cate-un sms, apoi plateste triplu totul, dar in trei ani.

Doua exemple din familia mea:

Taica-meu a luat din Obor un cazan de tuica, pe cand statea inca la bloc. Intre timp s-a mutat la curte, are corcodusi, practic toate conditiile sa foloseasca acel cazan, dar in doi ani nu l-a pus la treaba. In conditiile in care a dat pe cazan. la vremea respectiva toti banii pe care ii avea.

O matusa a cumparat o garsoniera cica. Practic, o camaruta fara bucatarie si cu o baie cat un raft de pantofi pus pe verticala, cu chiuveta si tron, fara dus.
Si locatia este de toata frumusetea: ZABRAUTI. Dar ea ii spune Pieptanari.
Insa cica a luat-o ieftin: 13 mii de euro. Pacat ca sunt aruncati chiar pe nimic.

Alegeri 2009

doar ca sa ne distram

O mostra de politica romaneasca ar fi: Antonescu se retrage din cursa, in turul II intra Geoana si Oprescu.

Conferinta de presa, inaintea turului II al alegerilor: la o masa, Geoana si Iliescu, in spatele lor Mitrea, infratit cu Vanghelie si Hrebenciuc, pentru binele poporului, nu de alta.

Ia cuvantul Ion Iliescu:

“Stimati concetateni, (hrm,hrm-isi drege vocea) draga Geolo” si se opreste cu gatul plin de lacrimi.Toti incremenim. Apoi se face marele anunt: Geoana este santajat de PD-L, l-au lasat nervii, intra in cursa, cu voia dumneavoastra, Ion Iliescu, pentru inca un mandat.

Concomitent cu un referendum, dar pe alta tema decat fuse vorba: sa fie voie 4 mandate de fiecare presedinte.
“Stimati concetateni, avem nevoie de echilibru, etc. Declar infiintat Frontul REsalvarii Nationale!“.

A murit Stefan Ioanid

A murit scriitorul Ştefan Ioanid.

S-a născut la 18 aprilie 1949 – Braşov
A debutat în revista “Astra”, în1966

A publicat cărţile:

Cuvîntul unic Ed.Albatros,1976
Mersul pe ape Ed.Albatros,1980
Al doilea vis în Pădurea de Cedri Cartea Românească, 1986
Prolegomenele morţii Cartea Românească, 1998
Jurnal cu Anselmus Ed.Paideia, 2005
Subteranele Fundaţiei Ed. Paideia, 2008

Daniel Cristea Enache despre Ştefan Ioanid
Aureliu Goci despre Ştefan Ioanid

Cartea Românească:
Jurnal de poet de Daniel Cristea-Enache

Discreţia nu se numără printre însuşirile obişnuite ale scriitorului român (şi, ca să fim drepţi, nici printre ale criticului). Dorinţa imperioasă de afirmare şi legitimare simbolică, aviditatea după publicitate sunt cu atât mai dezolante cu cât rating-ul culturii înalte a devenit insignifiant în raport cu cel al televiziunilor şi al tabloidelor de divertisment grosier. Dacă extensia publică a scriitorilor noştri avea sens înainte de ‘89, când exista un public consistent pentru toate formele de literatură, astăzi, când numărul cititorilor de vocaţie s-a redus atât de mult, oferta promoţional-zgomotoasă a unor autori are un aer trist.

Îi prefer pe aceia care îşi lasă exclusiv opera să vorbească, fără să se interpună profitabil între opera lor şi receptarea ei; şi care nu fac dulci presiuni asupra criticilor, măgulindu-i cu dedicaţii flamboaiante şi probozindu-i, apoi, în cazul unul verdict negativ. Din specia aceasta rară, pe cale de dispariţie, face parte şi Ştefan Ioanid, un poet excelent, de puţini citit şi cunoscut. Et pour cause. Nu figurează nici în DSR, nici în DGLR, nici în Istoria lui Alex. Ştefănescu, deşi a publicat trei cărţi de versuri înainte de Revoluţie şi două în ultimul deceniu.

La acestea din urmă se adaugă Subteranele Fundaţiei, o plachetă ce continuă originalul proiect cu Anselmus din Canterbury: figură istorică extrasă din contextul ei şi făcută să participe, ca un confesor şi un interlocutor ideal, la poezia reflexivă a lui Ştefan Ioanid. Cu o notă de pedanterie, autorul face într-o pagină introductivă o listă a personajelor ce-i traversează cartea: “Pentru cine nu a citit ultimele două cărţi ale mele, precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, şi a fost Arhiepiscop benedictin de Canterbury. Erasmen şi Claudiu există şi acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe Strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de şapte ani.” La un moment dat, siluetele acestora încep să se confunde, după cum cuvintele din două versuri se amestecă: “De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen/ tu ai trăit în
Canterbury/ el trăieşte în Kronstadt/ nu v-aţi cunoscut niciodată/ decât prin aceste cuvinte/ pe care tocmai le scriu/ probabil că aici funcţionează/ nişte complicităţi obscure/ pe care un poet le ştie foarte bine/ ca atunci în Alger când Albert/ era noapte şi a avut revelaţia/ solidarităţii umane/ un necunoscut s-a apropiat de el/ cu o ţigară între degete/ rugându-l să-i dea un foc/ Ťmica masonerie a foculuiť/ a notat mai târziu Camus” (19 februarie). Există în poemele dispuse diaristic, ca nişte pagini lirice de jurnal, întrezărirea sau baremi iluzia confreriei, a fraternităţilor şi “complicităţilor obscure” legând moral oameni aflaţi la mare distanţă istorică şi geografică. Astfel, personajul central, eul cunoscător şi cogitator, îşi va suporta mai uşor singurătatea.

Pe de altă parte, solitudinea nu e pentru el apăsătoare şi nu doare efectiv. Ieşit când şi când în afara spaţiului intim, securizant, poetul resimte o uşoară agorafobie şi caută un alt refugiu: subteranele unei Fundaţii al cărei “arhivar” este timp de cincisprezece ani. Jurnalul poetic filtrează la maximum realitatea şi viaţa exterioară, savurând în schimb liniştea deplină a interiorului. Când privirea se întoarce totuşi spre realitatea înconjurătoare, aceasta îşi pierde contururile şi devine… virtuală: “După multe zile/ astăzi am ieşit/ pe terasă erau acolo/ multe constelaţii umede/ care nu se născuseră încă” (11 ianuarie). Ca într-o proză a lui Ioan Groşan, scriitorul ar vrea să pre-scrie realul, să-l modifice prin cuvintele puse pe hârtie: “Astăzi am avut/ o mare deziluzie/ de aproape două săptămâni/ mi-am propus să scriu/ măcar câteva cuvinte/ pe zi mai ales seara/ le-am scris/ şi nu s-a întâmplat nimic// realul a rămas acelaşi” (14 ianuarie). Nu numai realitatea pune probleme, ci şi irealitatea, solicitantă, epuizantă, provocând până la urmă reflexul de recluziune al poetului: “Ceva nu este în regulă/ cu irealitatea, Anselmus/ în ultimele luni cineva/ mă sileşte să scriu// nu mai vreau/ este noapte/ vreau să dorm” (17 aprilie)..

În această formă concentrată, fără material verbal excedentar, aproape fiecare cuvânt este încărcat cu semnificaţie, îngreunat simbolic. Performanţa notabilă a lui Ştefan Ioanid este de a da, pe lângă greutate intelectuală, o graţie de stampă sau de hai-ku textelor sale. În cele mai bune cazuri, meditaţia profundă şi lapidaritatea expresivă a enunţurilor şi “concluziilor” se asociază: “În definitiv/ cât de puţin îţi trebuie/ uneori să fii fericit/ câteva frezii străine/ aproape îngheţate/ cumpărate dimineaţa/ care acum în bibliotecă/ fac parte din intimitatea/ ta plină de spaimă” (8 martie); “Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu/ să nu mai fie” (22 martie); “În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ şi foarte uman// se vedea că cineva/ locuieşte acolo” (2 aprilie); “Astăzi l-am visat/ pe tatăl meu/ mort demult// nu ne-am recunoscut/ decât după/ o mică ezitare” (3 aprilie). Sau, în fine, sfârşitul ultimei “intrări” din jurnal, de o retorică etalată, nu fără graţie: “mereu am gândit aşa poezia// ca pe o spadă rece şi înmiresmată/ plină de propriul meu sânge//în definitiv de propria singurătate” (18 aprilie).

Dacă acestea sunt cele mai frumoase versuri ale plachetei, cele caracteristice (tot aşa, într-o modalitate intensivă şi cu o expresie fulgurantă) devoalează condiţia poetului, legată indisociabil de cea a artei sale. Ale¬gându-şi cu infinită grijă termenii lirici, autorul reflectează constant asupra capacităţii lor de iradiere semantică. Visează la “poemul dintr-un singur cuvânt”, revine frecvent asupra notaţiilor mai vechi, corectând sau nuanţând cele deja spuse. Vrea să scrie “cu concepte senzitive/ deci cu lucrurile/ în starea lor cea mai pură”. Din această perspectivă, poemul perfect apare ca un “obiect spiritual”, o “monadă senzitivă”, una dintre materiile pe care oceanologii le studiază în apele lacului Leman: “acele materii senzitive/ de fapt cele mai frumoase/ care nu vor exista niciodată”…

Lucrurile se leagă: discreţia autorului ca autor se explică şi prin natura poeziei pe care Ştefan Ioanid o scrie. Experienţa lirică este una de căutat şi de tatonat în deplină singurătate, departe de lumina reflectoarelor şi de tribunele stadioanelor, înţesate de fani, care-i încântă pe alţi autori. “Scriu pentru nimeni”, notează pe 9 aprilie diaristul, plângându-i-se de asta lui Anselmus. Iată o exagerare, căci Subteranele Fundaţiei e o carte citită. Betiana, soţia poetului-personaj; editorul de la Paideia; Dan Cristea, care semnează un text pe coperta a IV-a; eu…

Dacă îl numărăm şi pe confraternul Anselmus din Canterbury, suntem deja cinci.

CRONICA LITERARĂ
Poezia, între filosofia oraculară şi retorica riguroasă
de Aureliu GOCI

Ştefan Ioanid, Jurnal cu Anselmus, Ed. Paideia, 2006

Creator discret si deloc productiv, Stefan Ioanid a ales izolarea fata de fenomenul literar spectaculos, mercantil si uneori, redundant, printr-un discurs elevat, subtil, pretios, decantand esentele rare ale lirismului. Intelectual cu tinuta morala, a refuzat, de asemenea, si orice implicare politica sau administrativa ramanand un poet singular care se exprima social ca performant profesor de filosofie.
Nascut in 1949, la Brasov, absolvent al Facultatii de Filosofie din Bucuresti, poet, jurnalist, eseist, a publicat putine volume de versuri, care insa au avut ecou superlativ: Cuvantul unic, Editura “Albatros”, 1976, Mersul pe ape, Editura “Albatros”, 1980, Al doilea vis din Padurea de Cedri, Editura Cartea Romaneasca, 1986, Jurnal cu Anselmus, Editura “Paideea”, 2006 au conturat portretul unui poet original, riguros si indiferent fata de contemporaneitatea stricta. Mai mult, universul sau specific are o remarcabila unitate de ton, performeaza aceleasi principii formale, aceleasi teme, ticuri si habitudini specifice.
Autorul emite un discurs sec, prozaic, fara determinari in care devine actorul propriilor fantasmagorii, traind, prin iluziile inaltei cugetari, o tragica atomizare a Ego-ului. Si discursul sau filosofic s-a esentializat, si-a scuturat toate podoabele, cu vorbele lui Tudor Vianu, accentuand moralitatea sapientiala si principiile vechi: desertaciunea desertaciunilor si invataturile norocului schimbator.
Este un actor anonim, dar profund constient al mesajului deceptionist al generatiei protestatare 68, care, in esenta, se impotrivea, cu blandete, pervertirii ideologiilor sau exacerba, pe urmele lui Herbert Marcuse, ideologia incoercibila a tineretii.
Poezia sa, filosofica in cel mai inalt sens al cuvantului, ramane, in esenta, un dialog socratic cu personaje- arhetipuri imaginare, pe un suport narativ in care se conventionalizeaza citatul si auto-citatul si se folosesc din abundenta punctul si semnul interogatiei in (false) propozitii lipsite, de obicei, de verb, care este marca gramaticala a miscarii, a dinamismului, ceea ce este in contradictie cu specificul universului poetic.
Autorul vorbeste deschis si plenitudinar despre lecturile sale, de implicarile sale culturale, de esecurile peste care a trecut comprehensiv, demn, cu zambetul permanent pe buze. Paradoxal, cuvintele-cheie graviteaza in jurul putreziciunii si descompunerii (materiei, societatii, discursului literar), iar cuvantul cu cea mai mare frecventa este “putregai”, cu rezolutie descurajanta, deceptionista.
Textele au o rectitudine complexa a adresarii si o mare aluzivitate pe diverse planuri de referinta: religie, filosofie, cultura. Iata un poem, cu o exprimare foarte simpla in care poetul descopera nota sa personala intr-o tema veche si de mare circulatie (de la Lucian Blaga, la Ana Blandiana): “Eu sunt viitorul / copilariei mele? / Acest trup fara piele? // -In lacrimi. // Aceste zile si nopti / care nu mai au / nevoie de tine? // Aceasta vointa straina / vuind enigmatic / prin noptile si zilele tale? // Ca nimic din ce a fost / cu adevarat viu / nu ti s-a dat fara pedeapsa: / – Bune au fost zilele tale rele. / – Rele au fost zilele tale bune. / Ce ai iubit lumineaza acum / cu flacara mica a disperarii. // Ce ai urat te tine pe picioare. / Neantul. Cruzimea. Copile, / iata fiul tau ! / Nici o intrebare. Numai raspunsuri. // Cine e cel din urma / se-apropie”. (Copile, iata fiul tau!)
Volumele mai noi (care, toate, contin si texte scrise mult anterior aparitiei propun formule de exprimare intr-un spectru divers: dialogic, sentetios, sapiential, sub o formula de adresare aparent umila, dar dinamizata de confesiunea prozaica si ironia coroziva.
Paradigma scriiturii, bazata pe clivajul dintre forma si continut propune un discurs umanist “paradoxal si tragic” – cum defineste umanismul de secol XXI J. -M. -Besnier – specific prin disimetria dintre elementele componente.
Poetul e ca un castelan singuratic, fara slujitori si fara supusi, care oficiaza un ritual complicat si obscur, intr-un discurs criptic, incantatoriu, prin care aspira sa surprinda muzica sferelor de vesnica adoratie. Desi, in perspectiva generala, autorul nu se lasa cucerit de cantecul de sirena al textualismului, uneori, poezia devine autoreferentiala, insa livrescul ramane dominant, ca si tendinta de personificare a abstractiilor (Mizantropia, Antichitatea, Biblioteca). Titlul este acesta: 14 mai 1996, Brasov, iar textul curge in felul urmator: “Un text pe care il transcriu repede: / Damnatiunea si Muzica / Precaritatea si Geometria. // A preluat Thomas Mann tema / din “Jocul cu margele de sticla? / Din Castalia. Intre // Doctor Faustus si Provincia / Pedagogica din Brasov exista / totusi o diferenta: O ploaie // livida peste Biserica Neagra”.
In textura poemului intra multa biografie paradoxala, multa referentialitate la cotidianul banal, ca si o dorinta de teatralizare a scenelor existentei. As zice ca harul poetic – incontestabil – este completat si de un instinct pamfletar, de o inexplicabila determinare adversativa, care, insa, nu adera la dominantele filosofice enuntate.
Paradoxal este faptul ca poezia aceasta concentrata, extrem de supravegheata, atat de
riguros construita, se fundamenteaza, totusi pe o retorica oraculara a “spunerii” enigmatice,
ritualice. Poetul, care este un “ales” scrie texte, evident, pentru cititori “alesi”, sub orizontul semnificant al unei intelexctualitati efervescente. Elitismul discursului poetic nu mai este disimulat, nu mai este obturat nici de o falsa referinta “populara”, cum se intampla cu aceeasi poezie inainte de 1990. Mai mult, Stefan Ioanid mai detine si arta disimularii conceptelor in interese de ambiguizare poetica si de optimizare a coerentei si fluentei discursului incantatoriu.
Uneori, parabola filosofica se contureaza subtil dintr-o simpla relatare banala: “Viitorul este intotdeauna / mai rau decat trecutul. // Demonstratia cea mai simpla / este chiar carnea ta // – tot mai stupida si descompusa.” (Primul principiu de pedagogie)
Poetul traieste printre arhetipuri, principii si chiar are utopia unui vis cu Paradigma Eterna a Bibliotecii. Spirit speculativ si, deopotriva, creativ, si-a cristalizat un univers poetic fosforescent, bazat pe ridicarea la scara filosofica a experientelor imediate si trairilor circumstantiale, sub o umbrela pseudo-didactica: “S. I. atarna de usa ciupercariei / intaia materie bisexuata. / Un produs androgin al zilei de ieri. // Te-ntreb Paracelsus: Numai atat? / Raymundus Lullus si tu Pierre Vicot / destrabalatule! Am fost subtil. // Rabdator. Studios. Atatea nopti / in care doar saracia a ars / in lampile mele. Vigilenta // si Revelatia. Si numai atat? / Un starv anonim pe usa ciupercariei? / Numai atat despre moarte? / Un sentiment androgin / al zilei de ieri”. (Despre subtilitate si studiu)
Un poet important, de mare subtilitate si profunzime, Stefan Ioanid, la apogeul unei maturitati intarziate, trebuie descoperit dincolo de dificultatile de receptare.

Odihneste-te in pace si multumesc pentru recenzie, Stefan Ioanid!

■ De ce nu mai pot rade la glumele lui Oprescu?

Foarte simplu. Pentru ca…
Dar sa o luam complicat mai bine.

Am acest blog, cu cativa vizitatori, pe care nici nu ii cunosc (in afara de Ruxandra si de sotia mea), habar n-am cine intra aici.
Dar sunt cativa oameni care isi rup din timpul lor si tin minte sa vina aici.
Un mare blogger, cu mii de unici saptamanal, ar rade pe saturate de ceea ce spun. Dar pe mine ma [si aici nu gasesc cuvantul potorivit, ma fascineaza poate, umple de respect, ma responsabilizeaza, etc.] faptul ca niste oameni (10, 20 deocamdata) straini in general, care nu ma cunosc deloc sau foarte bine, isi rup cateva minute ca sa vada ce am mai zis.

Sa revenim la Oprescu si la glumele caruia mai radeam pe vremuri. Desi stiam ca e cazut in cap dupa Iliescu, ceea ce la un om cu pretentii este oarecum jenant – Iliescu e omul muncitorimii, al plebei care vrea un tatuc, dar in fine, fiecare cu fetisurile lui – totusi imi spuneam: “Un doctor bun, un sef de spital, un tip de spirit, merge”.
Dar iata, cum, necum, a ajuns intr-o zi primarul Bucurestiului.
In clipa aceea cred ca ar fi trebui sa-si traga doua perechi de palme la oglinda si sa-si spuna: “Gogoule, gata cu mistocareala. Conduc cel mai mare oras al tarii. Activitatea mea se va vedea peste ani, peste zeci si poate sute de ani in orasul asta. Lumea intreaga va afla de mine, de cat sunt de capabil si ce am facut.

(Cred ca stie toata lumea ca serviciile secrete ale tuturor statelor intocmesc fisele oamenilor care inseamna ceva intr-o tara, fise care cuprind de la profilul psihologic pana la starea de sanatate, activitatea avuta, reusite si nereusite, pasiuni, prieteni si dusmani, interese si altele. Pentru ca la nevoie sa aiba ce folosi, nu din ratiuni bibliofile.)

Inainte de orice intalnire la nivel inalt, unii oficiali ai unei tari primesc o parte din dosarul celor cu care se intalnesc. Deci, pe scurt, de Oprescu stiu toti cei care au sau pot avea ceva cu el sau cu Bucurestiul.

Asa ca, Oprescu ar fi trebuit, in mod normal, sa fie patruns de responsabilitate si de dorinta de a face treaba.
Pe cand el a inceput sa copieze din prima clipa modelul Basescu in materie de plimbari pe santiere, mergand de N ori la Pasajul Universitatii, cum Basescu se plimba saptamanal la un pod.
Apoi s-a luptat cat s-a luptat cu Udrea, Cocos si tot neamul lor de parcangii, pana i-a dovedit si le-a luat parcarile. Asta nu e rau.
Dar in loc sa repare hotia care se facea prin luarea banilor de la cei care parcau PE STRADA, cum e cazul stradutelor din centru (nu vorbesc de cele doua-trei parcari amenajate, unde e normal sa platesti), el a schimbat uniformele celor care-ti iau banii si gata. Banutii se duc la Primarie, care Dumnezeu stie ce face cu ei. Ca eu nu vad.

Si intr-o buna zi, un dracusor, ala al mandriei probabil, i-a suflat in ureche: “Ba, ce-ar fi dac-ar fi sa fii presedinte?”.
“Vaaai, nu”, s-a facut foc si para doctorul, in niciun caz. “Eu sunt primar si nici prin cap nu-mi trece sa candidez.”
A mai trecut un timp si alt dracusor i-a mai zis o data:” Hai maaa, nu vezi ce bun esti si poate ai sanse, mai stii? Ce pierzi?”.
Si indoiala a inceput sa apara. Apoi, probabil, caci asa se intampla treburile astea, niste personaje puternice l-au contactat si i-au zis: “Bre, nea Oprescule, hai bre ca platim noi toata consumatia, daca iesi e ok, daca nu, tot primar ramai si te ajutam si in viitoarea campanie pentru Bucuresti. Incearca!”

Nu se face sa refuzi niste oameni asa amabili, este?
Si domnul doctor le-a dat dracu de planuri pentru Bucuresti, care tot varza e, cu traficul aproape blocat, cu semaforizarea muci, si cu toate celelalte si vrea presedinte.
In asa un om eu nu pot avea incredere, nu-mi spune nimic, decat ca e un hatha yoghin nemaipomenit si poate face ce vrea cu coloana lui.

Si eu la glumele lui nu mai rad.
Sac!

© dan carlea – toate drepturile rezervate

Pr. Teofil Paraian – 3 martie 1929 – 29 octombrie 2009

Si mai saraci.

O viata de om…

3 martie 1929 – 29 octombrie 2009

Geoni cu mine – 9 iunie 1981

Articolul a aparut in Scanteia link

Până să-l cunosc, Geoni stătuse numai în lanţ. La numărul 56 bis de pe strada bucureşteană Hagi Ghiţă era un imobil în formă de U, cu cele două laturi lungi despărţite de un gard. Tot imobilul avea un singur proprietar, care stătea pe o latură a clădirii, iar pe cealaltă erau trei apartamente, închiriate.

Între noi, chiriaşii amărăşteni, şi proprietar, un gard. Ai mei închiriaseră partea care forma o bucată din adâncitura literei, iar dincolo de gard, viitorul meu prieten cu botul ca de liţă, Geoni – o corcitură de fox terrier şi javră pură românească, un câine extrem de iubitor şi, se pare, după prietenia cu care m-a împodobit de la început, cam nejucat la viaţa lui.

Stăpână-său era pensionar, locuia cu fiica lui, o femeie la vreo 40 de ani; nimeni, deci, nu avea chef de Geoni, cum eram eu convins că se scrie numele lui.

Cum dorinţa mea dintotdeauna era să am câine, dar problemele mele de sănătate ne-au împiedicat să ţinem animale la bloc, prietenia a fost gata. Geoni a cunoscut măreţele aripi ale lipsei de lanţ şi putea marca în voie orice părticică din cei cam 200 de metri pătraţi de curte. Toate bune, până într-o zi, când a reuşit să iasă pe stradă, tocmai când treceau bravii hingheri comunişti. Care, cam în lipsă de obiectul muncii – fiindcă în acea zonă nu se făcuseră mari demolări, ca să fie haite pe străzi – puneau laţul de gât şi câinilor cu stăpân, dar nesupravegheaţi.

Asta pentru recompensele cu care se târau pe la Ecarisaj stâpânii încercănaţi ai animalelor furate.
Să mor şi mai multe nu. M-a găsit mama cu ochii cât cepele de bocit, nu mai mâncam, nu se mai putea trăi cu mine. Aşa că, împreună cu fiica proprietarului, ne-am urcat în Dacia ei albă ca zăpada şi valea la Ecarisaj.
Maşina s-a înfipt în norul de putoare care plutea peste toată zona unde îşi găseau iadul o grămadă de animale prinse la colţ de stradă.

Am rămas în maşină, smior­căindu-mă, şi damele s-au dus să-l găsească pe Geoni. Nicolae Bălcescu s-a dovedit nu numai revo­luţionar, ci şi un mare iubitor de animale, căci mi l-a găsit rapid. La vederea sutei de lei, un tartore în salopetă plină de jeg l-a scos din cuşcă şi am pornit-o spre casă. Când l-am dat jos din maşină, Geoni era absolut şocat, nu reacţiona deloc, nu dădea din coadă, nu mânca, nu nimic.

Bineînţeles că am avut un motiv în plus să stau toată ziua bot în bot cu el – lucru de care mama era extrem de bucuroasă, ca toate mamele în această situaţie – şi s-a refăcut rapid. Un vecin, fotograf bătrân, ne-a făcut o poză pe spatele căreia a scris data: 09.06.1981. Iar eu, de bucurie că suntem iar împreună, am scris cu pixul: “Geoni cu mine”. Cu ajutorul unui şablon care avea litere pe care le imprimai pe hârtie prin apăsare, am scris, într-o după-amiază de vară: “Dan, Dan, Dan, Dan, Dan. Geoni”.
Am suferit pentru această nedreptate. L-aş fi scris de cinci ori şi pe Geoni, dar n-am mai avut litere.