Foto http://www.cheyennemountainservices.com/

Una personală:
mă trezesc dimineaţă, pe la 7. Parcă se-auzea un fâşâit din baie. ”Cine ştie ce-o fi, eu trebuie să mai dorm, nu-s mulţumit de cum mă simt, dacă mă scol acuma forţat sunt zombi toată ziua. Fuck me, trebuie să mai dorm o oră!”.
Angelina Jolie apare pe ecranul creierul meu, apoi alta, le schimb ca pe ciorapi, parcă începe să-mi vină somnul, apoi mă gândesc la un peisaj mişto, eu într-o cameră de cabană din vârf de munte elveţian, focul trosneşte în cămin, eu la malul oceanului, într-o căsuţă cocoţată pe piloni în apă, altă femeie, sforrrrrrrrrrrr.

Mă trezesc la 8. “Ar fi super să mai dorm o oră”. Dar fâşâitul din baie îmi atrage din nou atenţia. Mă scol, mă duc şi mă uit. În ţeava de apă caldă o găurică aşa cam cât două gămălii de ac, prin care un dracuşor obraznic, exact ca ăla care a cerut două degete peste ochi de la Băsescu în 2004, împroşca apă clocotită pe perete, cu o seringă.

Sar în pantaloni, trag pe mine ce apuc şi trec la acţiune.
“Alo, mama, dă-mi-l pe tata!”
“Doarme.”
“Trezeşte-l, mi s-a spart o ţeavă!”
“Aoleu!”
Peste 2 minute e clar că tata nu poate să facă reparaţia pe loc de la 50 de km distanţă, dar eu am încercat, nu?
“Fuck me, nu ştiu ce-o fi fost în capul meu să îl sun aiurea…!”

Mă duc la administrator.
Mergem la subsol să închidem apa. Şontâc, şontâc, administratorul, domnul C. coboară, eu după el. Pe scări începe atacul:
“Da, acuma că s-a stricat vreţi imediat reparaţie, dar nu vă întrebaţi din ce bani… Să plătiţi întreţinerea nu, lasă să plătească proştii…”
“Păi, nu am plătit?” zic, cu gândul că am rămas două luni restanţieri, şi tocmai am plătit de curând.
“Păi pe luna asta”, zice.
Dar numai că asta nu se cheamă restanţă, din moment ce nu s-a afişat luna următoare.

O las moartă, omul e bolnav, şontorg, obosit de problemele de sănătate pe care le are, acrit de viaţă, pe jumătate paralizat.
Ajungem jos, opreşte apa şi zice:
“Acuma o las aşa până vin vecinii la mine şi le zic: la apartamentul cutare duceţi-vă, nu au plătit!”.
Deja mă enervez:
“Bine domnu C, păi dacă mă şantajaţi…”
“Nu vă şantajez…”
“Păi mă şantajaţi că-mi trimiteţi vecinii pe cap. Vin acuma cu banii”.

Începe să îmi ţină o teorie ultrariguroasă a statului la bloc, de pe poziţii jidăneşti, că pe el nu-l interesează că nu am bani acum, trebui să plătesc orice ar fi, să nu rămân o lună restanţier chiar dacă n-am bani de mâncare.

Asta în condiţiile în care acum câteva luni, când a plătit Daniela întreţinerea, el nu a avut să-i dea rest 50 de lei. Şi a rămas că îi dă a doua zi, sau oricum repede.
Când i-a cerut banii, zice: “A, păi am tăiat chitanţă de ei, vi-i scad data viitoare!”.

Pentru că aşa e românul: când consideră că trebuie să primească, e neamţ şi jidan la un loc, foarte riguros, perfect logic, analitic si sintentic, chintesential si exhausitv, Piaget si Kant, pretinde, nu-l interesează nimic, e dur şi neiertător. Când trebuie să dea, să fie parolist, atunci e “lasă bă că merge aşa”. Deci doi intr-unul. Ca la ness.
Ospatar, o cafea, te rog!

Foto: http://braindump.chuckbrown.com

Brublem

Am următoarea problemă: pe numele meu există un abonament Cosmote pe care nu îl mai folosesc, numărul fiind la mama de vreun an.
Eu am alt telefon şi mama nu mai vrea abonamentul respectiv.
Deci trebuie să renunţ la el. Intru pe site-ul cosmote, gasesc rubrică frumos făcută cu toate telefoanele la care clienţii îi pot contacta. Chipurile..
Sun: roboţi şi roboţi şi roboţi. Apasă tasta aia, apasă tasta ailaltă.
Din prima îmi încerc norocul: apăs 1 pentru limba română şi 0 pentru clienţi.
Nu e asta soluţia. Îmi spun: „Un pic de răbdare, ascultă până la capăt meniul”.
Şi începe să îmi înşire tastele, iar la final nicio vorbă despre OPERATOR.
Mai ascult o dată. Nu este. Deci nu pot să vorbesc cu un om după destul tip pierdut şi o găleată de radiaţii luate în ureche.
Sun la numărul de fix. Acelaşi robot.
Reintru pe site, găsesc un formular de “cautare rapida” unde pui intrebari despre ce te intereseaza: LINK
Timp pierdut.

Apoi alt formular, unde cica le poti scrie – RASPUNSURI NON-STOP
LINK
Îmi bag datele şi picioarele şi apăs TRIMITE.
Ei, ce credeţi, îmi apar nişte răspunsuri automate. Dar nu şi ce vreau eu.

E imposibil să dau de un om în carne şi oase, numai Darth Vaderi care îmi spun ce taste să apăs ca să fac orice altceva în afară de renunţarea la un abonament.

Nu sunt bou

Ok, pricep că interesul firmei nu este să renunţe clienţii la ei, dar totuşi nici să nu aibă procedură pentru asta?
Găsesc o rubrică pe site despre ce se întâmplă dacă nu plăteşti abonamentul. Ţi-l taie, dacă nu ai încălcat contractul. Adică, dacă ai contract pe doi ani, trebuie să fi trecut timpul respectiv şi evident să nu vorbeşti de nu ştiu cât şi după aia să nu plăteşti.

Deci, te obligă să fii un mârlan şi să faci pe clientul rău. Fiindcă nu am timp şi nervi să umblu prin mall-uri să-i găsesc şi să discut cu puştoaicele care te iau aşa: „ Dar de ce vreţi să renunţaţi? Ştiţi de opţiunea PORTAREA NUMERELOR? Sunteţi nemulţumit de servicii? Doriţi cumva să treceţi la alt tip de abonament? Avem o ofertă…”

Concluzii personale

● NU mă interesează zâmbetele funcţionăreşti ale angajaţilor
● NU mă interesează că sar să dea primii bună ziua, ca la Billa
● NU mă interesează că îmi dau nu ştiu ce facilităţi la început, ca să mă agaţe şi apoi nu mai pot scăpa de ei decât prin fugă

Prefer să dau un telefon şi să am din prima o opţiune pentru a vorbi cu un om.
Care să spună:
„Ce vrei, coaie?”
„Păi vreau să renunţ la abonamentul pe numărul cutare!”.
„Zi CNP-ul şi datele!”
….
„Gata coaie, nu mai ai abonament, du-te-n gura mă-ti, hai noroc, pe cuc să te-ntorc!”.
„La fel şi o zi bună!”.

Asta mi s-ar părea o dovadă de respect pentru clienţi, nu fraze ticluite de PR-işti, nu bla-bla-uri, nu imagine. Ci să-mi rezolvi repede orice problemă.
De zâmbit şi făcut frumos am parte de la cei dragi.
Tu fă-ţi treaba.

care ziceti, ma nenorocitilor, ca femeile conduc prost?

http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/o-soferita-in-ceata-a-coborat-scarile-cu-tot-cu-masina.html

Vorbind ieri pe facebook cu Vimer [REFERINTE IN ARTICOLUL DE IERI (un fost coleg din generala) despre o posibila intalnire intre noi, plus inca niste colegi, mi-am amintit de o chestiune interesantă.
Nişte psihologi au făcut o descoperire care dă de gândit: când foştii colegi de şcoală se întâlnesc la aniversarea unui număr de ani de la terminarea unui stagiu şcolar, comportamentul lor este oarecum bizar.
Dacă i-ar vedea cei cu care ei socializează în prezent la serviciu, în familie sau între prieteni ar rămâne şocaţi, fiindcă oamenii prezenţi la întâlnirile cu foştii colegi tind să se poarte aproape ca pe vremea când erau la şcoală.
Încep să se copilărească, să intre în pielea elevilor de odinioară şi se raportează la ceilalţi aşa cum îi ştiau.
Astfel că de multe ori ajungi să vezi oameni de 40-50 de ani făcând glume şcolăreşti, vorbind ca pe vremuri, într-o veselie care nu le proprie în viaţa de toate zilele.

Explicaţiile pot fi multe, dar faptul rămâne interesant şi îmi place să cred că este vorba şi de o nevoie inconştientă de purificare, de întoarcere la vremea când nu ridicasem atâtea bariere în relaţiile interumane.
Atunci ne iubeam sau ne detestam pe faţă, ura ţinea două zile, iubirea era devastatoare, iar bătăile erau de cele mai multe ori asemănătoare cu ritualurile din lumea animală, care nu au în primul rând ca scop distrugerea adversarului, ci statutul în grup.

Mi-aduc aminte că Sergiu trebuia să se bată odată cu Emi Odagiu. Mai mulţi, într-o atmosferă extrem de civilizată, ne-am dus cu ei pe Stadionul Tineretului, lângă Caşin, şi eu mă rugam de amândoi să nu se bată, căci eram prieten şi cu unul şi cu altul.
În mod clar nici ei nu aveau chef de bătaie, dar nu se putea găsi cu uşurinţă modalitatea de a nu se bate şi totodată orgoliul fiecăruia să rămână neştirbit.

Dar câtă cureţenie tinerească…
Se pregătea bătaia ca pe o nuntă, ca pe o petrecere între prieteni, mergeau băieţii în alt cartier să se bată, mergeau aproape umăr la umăr, respectuoşi, trişti că trebuie să nu mai fie prieteni de azi înainte, nimeni nu încălca regulile.
Nu se dădea cu piatra în cap pe la spate, bătaia era ceva aproape sfânt.

Ca tinereţea de care te bucuri tot mai mult cu cât o ai mai puţin.

Azi m-am bucurat ca un copil.
Nu ştiu cum mi-a venit să caut pe google nişte foşti colegi, printre care şi Vimer Cristian.
L-am găsit imediat şi amintirile au dat năvală.

In foto Vimer, din profilul de pe Myspace. Sper sa nu se supere ca am luat poza asta superba.

Era prin anul 1986 dacă nu mă înşel, când am ajuns cu el în clasă, la scoala 172, langa “Dioda”, pe 1 Mai. Veneam după ce întrerupsesem un an şcolar (tot la 172) pe caz de boală şi repetam anul. Dirigintă era profesoara de română Codârlă, iar
Vimer era unul din cei mai buni la învăţătură, poate chiar cel mai bun. Un tip foarte deştept, de familie finuţă, locuia pe o stradă care dădea în Mănăstirea Caşin.
În clasă cu noi mai erau Dinu Vlad, Sergiu Andrea, Stoica Radu, Moroe Mugurel (Cracă), Raluca Angelescu (fata fostului şef al FRF Mircea Angelescu), Cozana nu mai ştiu cum şi alţii tot din zona Domenii.
Numai eu din Crângaşi.
În prima zi când am ajuns în clasă o profesoară l-a chemat pe Vimer la lecţie: Vimer Cristian!
Eu am înţeles Vierme Cristian.
Am rămas şocat. Cum să-l cheme în halul ăsta pe tipul care arată ca un neamţ finuţ şi este, evident, un băiat deştept? Pe pieptul lui se lăfăia un şnur roşu de comandant de grupă şi asta impunea respect.
Zile întregi după aia eu înţelegeam numai Vierme Cristian. Până într-o zi când nu ştiu cum am priceput şi eu că de fapt e Vimer şi i-am spus şi lui confuzia. A râs şi râdea de fiecare dată când îi aduceam aminte.

La început am fost destul de sfios în clasa aia. Profesoara Codârlă, ştiind că sunt un băiat bolnav şi cuminte (credea ea, caci logica spunea că un copil bolnav e şi în banca lui) m-a pus să stau cu Sergiu Andrea – alt băiat de familie bună, care învăţa bine şi locuia vis-a-vis de stadionul „Tineretului”, actual „IOLANDA BALAS SOTER”, adică tot pe la Caşin. După câteva zile m-am dezlănţuit numai în poante şi caterincă în timpul orelor, ne-am adunat câţiva în bănci vecine şi clasa a căpătat un aer mai viu.
Era şi cazul, ce atâta învăţătură…

Ai lui Sergiu, la un moment dat, au cerut mutarea fiului lor din bancă cu mine, căci ajunsese bietul Sergiu să fie şi dat afară din clasă pe motiv de râs.
Am făcut cu toţii o gaşcă şi cel mai des ne strângeam la Dinu Vlad, undeva pe la Ciuperca, după Piaţa Domenii, jucam poker simbolic, pe nu mai ştiu ce, parcă monede mici de tot, de 25 de ani, 5 bani, 15 bani, dar motiv bun pentru a bea vin alb din beciul familiei.
Băieţii începuseră să fumeze, mie nu-mi permitea astmul, iar cel mai amuzant era fumătorul Dinu.
Fuma cu ţigaret şi avea nişte gesturi foarte importante, de mogul care s-a întâlnit cu oamenii pe care-i sponsorizează. Haios foc şi Dinu, ne distram la meserie cu toţii, sub privirile fratelui mai mic al lui Dinu, care era destul de mândru că stă cu ăia mari, chiar dacă Dinu îl mai şutuia ca să ne arate autoritatea lui şi să nu uite puştiul care-i e locul.

După câţiva ani, Vimer şi-a pus antenă parabolică. La el am văzut eu prima oară cum arată televiziunea adevărată, din lumea liberă.
Vara întindea masa de ping-pong în curte şi ne strângeam câţiva să facem campionate. Taică-său, inginerul Viemer, avea o Dacie 1300 portocalie-cărămizie, cam aşa ceva.
Acum descopăr că Vimer a ajuns şi el inginer şi e şmecherit prin SUA.
De Vlad Dinu parcă am auzit, nu mai ştiu de unde, că se ocupă cu nişte chestii de autoapărare, pe la armată, sau ceva în genul ăsta. Sergiu Andrea e avocat şi ţinem legătura şi acum, chiar dacă are doi copii şi nu prea mai are timp de întâlniri.
De Cracă nu mai ştiu nimic, o să-l caut pe google zilele astea.

cateva poze cu Vimer

În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17 al ROMEXPO, va avea loc lansarea noului meu volum de poezie al lui Florin Caragiu, intitulat “Sentic”.

Pe lângă criticii care vor vorbi despre poezie, ne vom putea bucura de prezenţa actriţei Manuela Hărăbor şi a actorului Cristi Iacob, care vor recita din poezii.

despre notiunea de SENTIC
referinte despre Florin Caragiu
biografie Florin Caragiu

Despre conceptul de sentic

Prin sentic cycle, dr. Manfred Clynes înţelege un model de organizare a sentimentelor pe care muzica îl realizează în modul cel mai evident. El se referă la ciclul emoţional clasic. Muzica se poate alimenta din orice emoţie, însă cerinţa celei mai înalte satisfacţii este ca ea să ne poarte prin tot ciclul, punând în joc alternarea dintre tensiune şi relaxare, între minor şi major, etc. Capacitatea unui conţinut muzical de a potenţializa în sine contrariul său, astfel încât destinderea nu anulează tensiunea, ci o transformă în povestea rememorărilor cu ramificaţii infinite, arată că miza noţiunii de sentic este determinarea sa în fond suprapsihologică, ciclul emoţional nefiind înţeles ca o orientare premeditată către rezoluţia absolută a tensiunii, ci mai degrabă, în cadrul acestei mişcări, sentimentul învaţă să redevină pur, dezbărat de balastul a ceea ce în el este resentiment. Emoţia îşi recâştigă demnitatea categorială, în sens de categorie estetică, şi aici poate fi, de pildă, numit tragicul. Resentimentul nu este încă o emoţie. Sentic defineşte emoţia care nu subjugă, pe deplin trăitoare, emoţia care este ea însăşi tot ciclul, nu doar o parte a lui. Manfred Clynes a recunoscut că în viaţa de zi cu zi omul cu sufletul erodat de rutină nu trăieşte, cel mai adesea, sentimente, ci mai degrabă resentimente. Tragică nu poate fi decât o emoţie, niciodată o stare resentimentară. Ciclul emoţional clasic culminează, în viziunea lui Clynes, cu veneraţia, adică starea de relaţionare a omului cu Dumnezeu. Emoţia nu poate face abstracţie de dimensiunea ei cea mai profundă, care este climaxul din momentul veneraţiei. Aspirând să fie o mişcare totală a trăirii, emoţia îşi dezvoltă un caracter înţelegător şi asimilativ. Tot ce e lăsat în urmă în memoria muzicii nu e un element reprimat, respins, ci valorificat într-o perspectivă culminativă. În sens creştin filocalic, e consacrat termenul de „simţire înţelegătoare”.

Referinţe:

“Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine”. (Marin MINCU)

“Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (…) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată”. (Paul ARETZU)

“În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?” (Şerban AXINTE)

“Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut. Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu”. (Felix NICOLAU)

“Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată. Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi”. (Nicolae TZONE)

Florin Caragiu ne aşteaptă la lansare.

e groaznic.

Si Basescu inca 5 ani (si de la el ma astept si sa schimbe Constitutia ca sa mai candideze si dupa aia) si cu clica PSD-ista din nou.

Pe de o parte, asa le trebuie celor de la Antene, sa iasa iar Basescu pentru desantarea ordinara pe care au facut-o cu Gadea, Stan &co, Mircea Badea si ceilalti.

Nu asa se face o chestie de asta. Nu dand mereu in unul care e iubit de pulime faci ceva, ci sustinand pe altcineva, ajutandu-l sa faca ce trebuie, etc. Au procedat exact ca unele mame nevrotice care ii urla mereu copilului in urechi CE SA NU FACA, in loc sa-l invete ce e bine sa faca.

Le-a placut circul, asa ca sa-l continuie.

Si tot pentru ca media adora circul nu ii mai taie craca lui Vadim. Ce tot il dai, frate, la televizor, cum trage un partz?

Ne meritam soarta. 

Ca sa ne distram, mai jos declaratia de avere a lui Vadim. E loganist cica…

Corneliu_Vadim_Tudor

Cu Tudor Chirila ma cunosc din liceu. Am baut impreuna, am fost la munte in gasca, i-am intrat in casa.
N-am facut parte din primul lui cerc de prieteni, dar il stiu suficient de bine ca sa bag mana in foc pana la cot ca atunci cand a auzit de traznaia lui Antonescu, cea cu “Tudor Chirila reper de moralitate” s-a umflat de ras si a zis ceva care continea si o derivatie a pulii.
Tudor nu ar vrea asta, Tudor, asa cum il stiu eu, este scarbit de politicieni si politica, Tudor, asa cum cred ca este si astazi, intelege perfect orice joc politic si stie clar ca pentru un politician e doar un nume bun de aruncat pe masa ca sa atraga niste pustime la vot de partea lui.

Si a punctat bine CTP-ul: “reper de moralitate, frate?” Pentru asta trebuie fapte marete, arhicunoscute.

Si nu prea poti fi dat cu sinceritate ca exemplu de reper moral unei natiuni cand ai in jurul varstei de 30 de ani, decat daca esti un martir.
In rest, sunt altii. Si nu sunt putini.

Tudore, ar merita Antonescu pentru vorba asta conjuncturala sa zici in public: Mai da-te-n pana mea, te votez ca n-am pe cine altcineva, dar ai fost ridicol.
PLM

De la PNL la PLM iata ca e un pas uneori.

Citind acest post al lui Andrei [ LINK ], mi-am amintit de tinerete, eheeei. De vremea cand puneam suflet in politica.

Deci, era in 1990. Luasem libertatea in piept si-n coaie si ne lovisem direct de regulile democratiei, unde pulimea decide.
Aici fac o paranteza si-mi amintesc de un episod din comedia “A treia planeta de la Soare” [ LINK ], cu acea echipa extraterestra care venise pe Pamant pentru a ne studia.

Un film exceptional, care sub aparenta comediei punea tot felul de probleme serioase despre cum suntem si ce am devenit in decursul istoriei.
In episodul de care spun, era vorba despre alegeri. Candida un tip din oras care avea legaturi cu mafia si era si un demagog oribil, si “radioul” lor, Harry Solomon, un idiot.

Va aduceti aminte? Cand primeau o transmisiune de pe planeta lor, Harry deodata intra in transa si ridica mainile ca niste antene si Seful lor vorbea prin el, transmitandu-le ordine.

Ei, deci candidau cei doi, si bietul comandant, Dr. Dick Solomon, era disperat ca nu stia cu cine sa voteze. Lua totul foarte in serios si nu pricepea cum este posibil ca votul lui de geniu, cum se considera, sa fie egal cu votul oricarui prost.
Urla si-si smulgea parul din cap, dandu-si seama ca trebuie sa aleaga pe unul pe care nu-l vrea, doar pentru ca celalalt e si mai rau.
A intrat in cabina si s-a batut cu capul de pereti, se zguduia cabina de vot cu el inauntru si cand a iesit ziceai ca a avut loc o lupta. O scena foarte amuzanta.

Asa si la noi, mereu.

Dar sa revenim: anul 1990.
Abia implineam 18 ani si eram FSN-ist, pentru ca asa era la noi in familie. Domnul Iliescu avea dreptate, era singura sansa pentru echilibru, spunea tata, FSN-ist fara carnet dar convins totalmente.
La un moment dat am reluat legaturile cu Cezar, un var mai mare care mi-a deschis capul: “Bai Danut, astia sunt comunisti, bai, etc.” m-a prelucrat bine de tot si am ajuns acasa anti-FSN.
De atunci a inceput balamucul. Scandaluri, contraziceri permanente, si bomboana de pe tortul colivar al perioadei – Piata Universitatii.
“Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa,
Pana nu vom castiga libertatea noastra!”.
Marian Munteanu parea un Iisus, de la balcon ne cantau folk-isti, totul era superb, un cenaclu anticomunist in toata regula.
Dupa ora 17 in Piata se strangea cam numai lume buna, studenti si intelectuali, nu vedeai picior de tigan.
Dar lunile au trecut, alegerile au avut loc si pulimea l-a ales pe Domnu’ Iliescu – “Iliescu apare, soarele rasare”, lumea s-a blazat si multi au inteles ca Piata e o cauza pierduta si a inceput tiganimea sa stea pe acolo.
Deja treaba se stricase si minerii au tras cortina de ciomege.

Imi aduc aminte de uriasa manipulare a TVR-ului, care niciodata in perioada frumoasa a Pietei nu a aratat adevarul, ci lua imagini numai din marginile multimii, ca sa para ca sunt doar 50 de ametiti care nu au ce face, imi aduc aminte ce indarjiti erau ai mei, tata in special, FSN-ist pana la moarte, cum in momentul asta e cu Basescu pana la capat.

Epilog

…şi a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile
cu pegas verde cu cico brifcor şi amandine la indiana în drumul taberei
elefănţei cu apă ţevi cu cornete invizoace mama era ca de porţelan chinezesc
mai tânără decât mine acum şi tata era cel mai puternic bărbat din această parte de lume

era tramvaiul 41 mersul pe tampon ori pe scară spre şcoala 172
şutul năprasnic al lui sergiu mai mereu pe poartă
al meu veşnic peste gardul unităţii militare
gleznele ralucăi de la B
şi înainte de toate înainte de toate era
senzaţia aceea că nimic nu e prea departe

…şi au fost împuşcături la sala dalles au căzut primii copii
gaura din steag părea o colivă albastră ornată cu trasoare
din ea trăgeam toţi
mai tragem şi astăzi
mai ales
astăzi

…şi au venit minerii şi a trecut timpul
pe sub vitrina librăriei „noi”
cu morţii pe braţe trece timpul prin fiecare om
care nu uită

nu vă supăraţi aveţi cumva o ţigară în plus ?
dar o viaţă ?

(poezia 22 decembrie, din volumul meu ZEPPELINUL – editura Vinea 2007)

De fapt, distinsi cetateni de etnie rroma.
Pai nu?
Sigur ca sunt si tigani extraordinari, doar ca eu nu prea am intalnit.

Am fost azi la un sediu al Postei.
Ce vad pe masuta unde omul scrie ce are de scris? Un buletin. Il iau, ma uit.
Al unui pusti tigan sadea, in varsta de 19 ani.
Calculez in goana mare: da, stiu ca obiceiul e sa il lasi la ghiseu, unde tipa de acolo il pune in geam unde poate sta cu lunile. Pustiul putea sa nu isi dea seama ca ii lipseste buletinul decat peste cine stie cata vreme.
La varsta de 19 ani, de cate ori te cauti de buletin?
Cred ca eu nu-l scoteam cate un an la varsta aia.

Pentru ca asa sunt eu uneori, cu 3 coaie, prevazator si milos, daca pot sa fac ceva bun fac, ma gandesc ca pot sa il sun acasa.
Caut numarul in cartea de telefon, nu este. Dau telefon la informatii, nu au telefon ciorile.
Zic: ma duc la adresa aia si daca nici asa nu ii gasesc, maine duc buletinul la Posta si gata.

Deci, cauta gogule adresa. E foarte aproape de mine, in 10 minute am gasit-o. Reusesc imediat sa intru in bloc, desi era interfon usa nu era incuiata.
Urc la etajul 8. Sun. Apare o tipa, cioara la vreo 45-50 de ani. Nu termin sa-i zic de buletin, ea ma ia la rost:
“De ce nu l-ai dat doamnei de acolo? Baiatul a fost si doamna a zis ca nu are buletinul.”
Dau sa ii explic cioropinei imputite ca m-am gandit ca baiatul poate sa nu isi dea seama ca nu are buletinul si cand realizeaza peste nu stiu cat timp sa nu mai tina minte de faza cu Posta.
Nici nu ma lasa sa termin, ca repeta. Repeta ca o papagalita, ce a mai spus. Drept care ii zic: “Bine doamna, cu placere”, ii dau buletinul si ma intorc si cobor scarile. In spatele meu se tranteste usa.

Apăi, cioara mizerabila ce esti, poate data viitoare cand isi pierde fiu-tau actele, sau tu, plus niste bani, nu mai gasesti un prost cinstit ca mine, sa isi piarda timpul, ci banii sa ii bea si actele voastre ajunga la primul canal.

Si sa va aduceti aminte cum v-ati purtat.

PS
de aia cand vad ca se tot fac filme unde tiganii sunt prezentati la modul simpatic si idilic ma apuca greata. Majoritatea sunt de cacat. Scurt.
Iar cand cunoasteti multe exceptii, sa mi-i prezentati.