prima revista romano-romana;
facuta de Dumitru Crudu si Marius Ianus.

Dan Cârlea, autor premiat de editura Vinea, îşi lansează Zeppelinul propriei ingenuităţi nemaculate de tarele unor vremuri consumiste. Fără să poetizeze realitatea, el urcă treptele unui turn de fildeş, echivalentul unei călătorii în timp. Călătoria se face ţinând seama de două coordonate: imitatio christi şi nostalgia paradisului infantil, plasat undeva printre blocurile comuniste. În fond, aceasta este şi nota specifică a acestui poet matur. În comparaţie cu ceilalţi şase tineri lansaţi de Editura Vinea, Dan Cârlea are de partea sa traversarea în cunoştinţă de cauză a unei epoci revolute, care îi oferă avantajul unei sfere de inspiraţie cu diametrul mai generos.

Se cunosc deja eforturile scrâşnite de a înghesui cât mai mulţi autori tineri sub stindardul unei generaţii pe care câte un critic sau un editor se grăbesc să o cufunde în cristelniţă. Multrâvnită este condiţia de naş al unei generaţii literare. Năşirea duce cel mai adesea, însă, la înjghebarea de grupări şi grupuscule fără un program solid şi cu mentalităţi eteroclite. În consecinţă, după un timp, gruparea se pulverizează şi fălosul ei godfather rămâne de izbelişte – finii săi literari ţintesc ei înşişi la condiţia de naşi. După hibridul douămiism, iată că Vinea încearcă lansarea pe orbită a plus douămiismului – denumire cel puţin bizară. Am putea deduce că noua grupare e o variantă îmbunătăţită, refurbished, a celei vechi. Un fel de posttextualism cu scaune de piele şi aer condiţionat în cinci trepte. Or, asemănările sunt perdante. Aşa-zisul 2000+ e alcătuit din tineri „pixelografi” care performează pe muzică chill-out, sunt apăsaţi de un fel de tristeţe post-consumistă şi, câteodată, au izbucniri de orgoliu. De la antecesori se păstrează doar clişee gen „faze de căcat” şi dispoziţia emo. Aceşti rebeli fără cauză, strănepoţi de-ai lui Haulden Caulfield, sunt totuşi bântuiţi de mitul artei sincretice, de dorinţa de a realiza o hyperliteratură cu videopoeme. Pentru a fi „impactanţi” (un alt termen-streche), ei au renunţat la acele locuri comune ale douămiiştilor: căminul, ghetoul, autobuzul ticsit, toate cântate în ritm de hip-hop, sexualitatea lipicioasă şi exhibiţionistă, cântecul cărnii, filosofarea lamentabilă. Acum se scrie despre biţi, pixeli, scule etc. Poate doar lamentaţia de fils à papa s-a păstrat. Bineînţeles, aceste trăsături izolate nu demonstrează nimic, eventual faptul că Dan Cârlea scrie altceva decât ceilalţi şase debutanţi ai editurii Vinea.

Zeppelinul are rădăcini gândiriste: „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar/plantează meri prin tot raiul/şi presară lumi peste tot când se plictiseşte”. Paradisul acesta este destrămat însă de snapshot-uri expresioniste: „colţii leului strânşi pe botul bivolului african”. Nostalgia Shambalei este investită artistic: „noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru şlefuire”.

Autorul devine captivant când îşi stăpâneşte efluviile sentimentale şi mizează pe dialectica autentic-fals: „diavolul e mereu vesel/are ochelari cu ramă fină de aur/când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa/dintre urechiuşele unui copil perfect”, chiar dacă recuzita aparţine pantomimei: „Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu/autentic/Dumnezeu plânge cu gura până la urechi”. Uneori el poetizează teorii binecunoscute: „Dumnezeu e singurul comunist creştin”(cuminte ca un grădinar).  Alteori pune în dosar amintiri din copilărie: „într-o zi m-au făcut pionier la doftana”, care dau măsura poeticii sale: nostalgie şi ieremiade pe marginea motivului vanitas vanitatum. Ţâşnirile în sus conturează o metaforă geometrizantă, de bună calitate: „linişte/ca în frunţile concentrice ale lui Dumnezeu”. Fericite sunt şi minimalismele autobiografice, cu sugestie bogată: „ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania” (în mansardă). Aici iese la suprafaţă filonul cărtărescian, fără a deveni o manieră: „la un moment dat jucam tenis de picior/cu răzvan/în spatele blocului/şi trăgeam cu ochiul tot timpul/la etajul elenei de care eram/foarte îndrăgostit” (mit urban). Dan Cârlea ar dori să-şi dispună miturile urbane în ecuaţii nichitastănesciene, mixând edulcorarea afectivă cu necunoscute metafizice. După supurările inimoase din plastic, cititorul e remontat cu o fugă spre un creator matern, indice al cochetării cu ereziile având priză la metaforă: „te ştiu de când lui Dumnezeu i s-au rupt apele/şi s-au despărţit de lume”.

Dan Cârlea este copilul divin iniţiat încă din pântecele matern în ştiinţa dumnezeiască, o mathesis universalis, pe care el şi-o imaginează obstinat ca pe o viziune a sentimentelor. De altfel, ultimele trei decenii de comunism sunt percepute din perspectiva unei copilării mirabile, lipsa distracţiilor sofisticate favorizând accesul la bucuriile simple şi grandioase, totdeodată: „erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta mamei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii” (mai bun). Aceste ode minimaliste au punct de referinţă în zenit, un Iisus zeppelin care soarbe peisajul în sus, în maniera lui El Greco. Bizantinismul acesta este dus la perfecţiune în poeziile contrate, unde geometria plană îşi vădeşte mai bine posibilităţile transcendentale: „herăstrău//un câine bea dintr-o baltă/umbrele frunzelor muribunde//în loc de cer kantian/înstelat deasupra mea//ochii tăi migdalaţi şi uzi/ca două mandale sparte//liniştea se prelinge pe copaci/în sus//nimeni” (schiţă). Sunt momente de graţie dificil de reprodus în serie. În general ele sunt urmate de relaxarea discursului poetic, de infuzii cu decoct sentimental stănescian. Impresia este de folk-song. Inspiraţia adevărată persistă în fulguraţii spectaculoase: „dorm soldaţii pe bucăţi de oameni/au cerul tras până la tunuri//[…]//Dumnezeu se şterge de sudoare pe frunte/îşi întinde pe faţă dâre colorate ca de acuarelă//cică e curcubeul/ha ha” (organul-fantomă).

Distihuri ca: „este adevărat că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem de mult acolo” (flash) probează fibra de poet religios a lui Dan Cârlea. Apoi reveria adolescentină este dublată de dezamăgirea în faţa lumii, concretizată în practicarea bătrâneţii: „poate totuşi voi ajunge bătrân/tot lăsându-mă câte puţin de trăit”. După fixarea temelor poetice esenţiale, urmează câteva arte poetice în care se predică simplitatea: „o poezie bună trebuie să fie simplă şi elocventă/ca ultimul expir al unei mame bătrâne ce-a fost/„pieta” de zeci de ori când fiul i-a fost bolnav” (acolo unde se termină lumea). Poetul ar vrea să traducă în scris mesajul icoanelor ortodoxe. Lucru deloc uşor, mai ales când este scuturat de puseuri expresioniste: „un sfânt poate intra în rai chiar acum/cu un ditamai soarele-n braţe plângând” (iertare). Toate aceste calităţi pot prevala asupra defectelor, dacă poetul se supune unei asceze vizând acedia. Natura sa pătimaşă nu-i va permite să se usuce, dar nici nu-l va mai exceda în alunecări liricoide. Retrăgându-se înspre esenţe, scriitura aceasta poate deveni exemplară: „Dumnezeu este pentru mine/singura fiinţă/care-mi dă voie/să dau mâna/prin ea/cu mine/însumi” (fiinţa).

 Felix Nicolau

Din primul moment m-a fascinat în poezia lui Dan Cârlea forţa de generare asociativă a unor imagini surprinzătoare şi cu bătaie lungă. Cuvintele traversează experienţele din peisajul lumii cu acea fervoare a trăirii vieţii „la ambele capete” sau simţire a transcendenţei ce reconverteşte accidentele şi rupturile, restituind limbajului o fericită corporalitate.

Am avut bucuria să-l cunosc pe Dan faţă către faţă şi să mi se descopere câteva dintre resursele suflului său creator. Mă refer la anumite experienţe în împrejurări-limită care au marcat un „punct de întoarcere” şi din care a ieşit, ca să folosesc cuvintele lui, „cu un înger mai bun”.

Cu bucuria genuină a simţirii prezenţei lui Dumnezeu şi a întâlnirii cu părintele Sofian Boghiu, o personalitate marcantă a mişcării „Rugul Aprins”, Dan traversează în poezie toată gama de experienţe ale lumii aşa-numite post-moderne. Făcând transparent capătul dinspre Dumnezeu al cuvintelor, poetul nu se separă de multitudinea eterogenă şi adeseori bulversantă a experienţelor vremii, ci le asimilează prin vindecarea şi reconvertirea lor în trupul textual.

Îmbrăcând în această stare de graţie limbajul poetic, carnea experienţelor este, am putea spune, iconizată, vascularizată. Se creează astfel o nouă şi specială mobilitate, generând la rându-i surpriza, neprevăzutul, esenţa poetică.

Noul pare astfel nu atât el căutat, cât cuvântul însuşi e căutat de noutatea viziunii. Ludicul şi dramaticul, fantasticul şi realismul biografist, starea de veghe şi oniricul, viziunea sfinţeniei şi căderile în derizoriu, nostalgia şi ironia, erosul omenesc şi cel divin, edenicul şi decadentul, prospecţia, introspecţia şi rememorarea apar într-o stare de necompartimentare şi inseparabilitate.

Fără a pierde pe drum prospeţimea scriiturii, poetul evită printr-o artă a învăluirii şi replierii atât căderile în patetism cât şi pe cele în absurd sau derizoriu. Se manifestă astfel, am putea spune, un dinamism de tip cuantic, în care cuvintele ni se descoperă ca evenimente-„încreţituri” ale stării poetice fundamentale.

Poezia scrisă de Dan Cârlea nu poate fi asimilată, credem, nici uneia dintre paradigmele poeziei ce au marcat istoria noastră literară trecută sau prezentă. Şi asta, nu întrucât anumite calităţi stilistice ce o definesc nu sunt decelabile în producţii literare notorii, cum ar fi vigoarea limbajului, elasticitatea şi flexibilitatea vocabularului ca o coardă întinsă între zonele existenţiale extreme, ingeniozitatea de a nu căuta rezolvări şi de a prinde, în schimb, semnificaţia momentului, adesea tragică, o excelentă relaţie cu cuvântul, ce poate fi asemănată cu dragostea creştină, care nu caută la faţa omului. Astfel, indiferent de osatura lui denotativă, care poate fi, în context, concordantă sau discordantă, cuvântului i se face loc în casa poeziei, unde contingenţa textuală smulge din el valenţe incredibile.

În textele ce ne sunt prezentate, parodia, ironia, umorul cu zâmbet scurt şi schimă dureroasă, sarcasmul amar nu istovesc temele fundamentale grave cum sunt dragostea, nostalgia după desăvârşire, relaţia omului cu Dumnezeu.
Şi în acest punct identificăm, de fapt, originalitatea acestui poet, care ştie să dinamizeze ideea de Dumnezeu, raportându-se la aceasta prin oglinzile textuale, care sunt oglinzile sinelui nostru, unde se uneşte strâns umanitatea asumată prin Cuvânt. Aici, în miezul textului, centru de unde se propagă mişcarea simfonică a totalităţii, ca o coexistenţă infinită într-un punct, se întâmplă întâlnirea omului cu Dumnezeu.

„Tu eşti în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta”, ni se spune, ca un alt mod de a sugera infinita şi calda umanitate a lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care participă la viaţa omului încât ia chipul omului.

Dacă ne este îngăduit să vorbim despre nişte accente religioase autentice în această poezie, le găsim în aura de umanitate incredibilă cu care Chipul lui Hristos îşi face simţită dumnezeirea, ca fiind prezent printre oameni şi prezent în fiecare fiinţă şi lucru, suferind, aici, „neajunsul” existenţei cotidiene şi chiar parodierea ei.

Nefiind, desigur, aceasta, o poezie parodică la adresa lui Dumnezeu cel Viu şi Personal, o putem caracteriza mai degrabă ca pe o poezie parodică la adresa parodiei înseşi şi, prin urmare, o „punere în criză” implicită a răstignirii, voluntare sau nu, în om, a Chipului lui Dumnezeu.

Cred că se poate vorbi astăzi despre un „al doilea val” al promoţiei 2000, care vine în literatură fără furia demolatoare şi gesturile de frondă ale primilor fracturişti, individualizându-se în raport cu aceştia prin refularea oricărei tendinţe spre excesiv, prin tonul “neutru” care ia acum locul discursului mânios şi al percepţiei mizerabiliste, prin evitarea ostentativului şi, în ultimă instanţă, printr-un alt tip de sensibilitate. Sunt particularităţi ce se regăsesc şi în volumul de debut al lui Dan Cârlea, Zeppelinul (Editura Vinea), în ale cărui poeme filmul existenţei e perceput cu apatie, au ralenti, prin senzorii tociţi ai unei sensibilităţi dezabuzate: “picură nefiresc pentru final de februarie/ascult john coltrane/mi-am luat o mansardă la metrou la izvor//casa poporului/arată ca/un fulg uriaş de frişca/ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania//şi eu n-am simţit nimic/exact ca geamul acesta/rece şi vechi lipit de frunte/cu fulgul uriaş/cu tot” (în mansardă). Răbufnirile de instinctualitate, acea “comedie a visceralităţii” în tonuri sinistre pe care o întâlneam la mulţi dintre autorii promoţiei, sunt străine cu totul de spiritul acestor poeme, care transcriu, dimpotrivă, gesturi de o tandreţe abulică, trădând căderi de tensiune ale tonusului vital şi poate chiar o dorinţă secretă de moarte, proiectate, acestea, pe fundalul panoramelor apocaliptice: “cel mai mult îmi place/să-ţi sărut podul palmei/mi se pare/cel mai intim lucru/după plâns//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii/uşor/ca moartea care fâşâie spre dimineaţă/când cei care veghează muribundul au aţipit//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii tale//asta în miezul unui bloc uriaş/care se topeşte/ca un avion în flăcări la ultimul etaj” (sincer). O vitalitate mereu problematică, mereu ameninţată de colaps, declanşează mecanismul fantazărilor mortuare (”am visat că murisem/cortegiul mergea în plin soare/prin centrul civic//babele îşi făceau cruce/puştanii făceau caterincă”) sau ale regresiunii ad uterum: “erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta memei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii” (mai bun). Fascinat de propria sa virtualitate (ceea ce nu constituie, în fond, decât fascinaţia morţii), personajul liric are astfel tendinţa de a privi mereu spre trecut, călătoreşte prin labirinturile memoriei, evocă frecvent, dar fără patetism, mai curând cu răceala unei camere de filmare, „paradisurile” copilăriei: “a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile/cu pegas verde cu cico bricor şi amandine la indiana în drumul taberei/elefănţei cu apă ţevi cu cornete invizoace mama era ca de porţelan chinezesc/mai tânără decât mine acum şi tata era cel mai puternic bărbat/din această parte de lume” (22 decembrie). Reveria retrospectivă se va fixa uneori asupra stărilor maladive, a rateurilor organice care convin de minune unei vitalităţi obosite, lipsite de apetit pentru existenţă: “noaptea mă trezeam sufocându-mă/iar/ziua mă credeam indestructibil/ca mai toţi tinerii/pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba/ca o locomotivă de argint cu aburi/maşinărie perfectă de întrezărit moartea//îmi legam garoul cu dinţii/şi-mi făceam în venă/miofilin şi hemisuccinat//îmi plăcea să-mi ştiu prietenii/alunecînd pe somn ca pe gheaţă/către ziuă/în timp ce vegheam să nu mor/dimineaţa eram obosit/alb şi pur/ca după o asceză la limită//eram un bătrân într-un trup neînceput de femeie” (amintire din copilărie 2). Acum privirea pătrunde în profunzimile ţesutului sufletesc, pipăindu-i rănile deschise şi cicatricile şi descoperind, diseminaţi pretutindeni, morbii extincţiei,
semnele “morţii lăuntrice”: “mă voi pipăi ca un orb/şi degetele se vor afunda numai în zdrenţe cărnoase/pe unde s-a rupt ultima omenire din mine//trupul tău se va nărui/peste bărbaţii care te-au iubit/înainte de a mă cunoaşte/ca un tunel/ca toate tunelele/te vei nărui la gura primei lumini//acum este momentul/ei îmi ard poeziile/cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători/acum este momentul/iama de braţ şi spune-mi/dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur/la capătul lor” (the end). Tocmai acest deficit de vitalitate, resimţit perpetuu cu toate fibrele, face ca atitudinea existenţială cea mai caracteristică din poemele lui Dan Cârlea, transpusă în metafora-cheie a zeppelinului, să fie “trecerea peste”, plutirea, care trădează o lipsă de aderenţă organică la real: “unii bolnavi se avântă de la ferestre/când află că vor muri curând//eu nu/eu da//trăiesc plutind pe jumătate/tot mai aproape de oameni/cum spune Isus/tot mai aproape/ca un zeppelin în flăcări” (zeppelinul). Spre deosebire (iarăşi) de cea mai mare parte a congenerilor săi, care refuză cu obstinaţie metafizicul, poetul are o însă permanentă nostalgie a sacrului, astfel încât povestea omului-zeppelin este integrată, la el, în scenariul unui auto sacramental, conturează imaginea anxioasă a unei umanităţi care a fost părăsită de Dumnezeu şi îşi aşteaptă Apocalipsa: “este adevăra că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem demult acolo//uneori stăm la geam şi plângem cu perna în braţe -/cea mai înaltă formă simbolică/de îmbrăţişare a trecutului//inimile abia îşi cară sângele/între două despărţiri cu franjuri/ la ambele capete ale distanţei” (flash). Din acest moment, poezia lui Dan Cârlea devine o poezie “cu teză” (cu toate riscurile pe care le implică o asemenea formulă), dar reuşeşte să se salveze de locul comun şi de căderea în “teologhisire” prin insolitul imaginilor, care aduc o percepţie proaspătă a divinului: “Dumnezeu e singurul comunist creştin/prieten în mod egal cu pustnicii isihaşti/cu barba până la brâu/care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/cu pieptul în flăcări verzui/şi cu vidanjorul care se roagă în gând/în timp ce scoate mizeria din haznale” (Cuminte ca un grădinar). Deşi nu sunt cu totul lipsite de sintagme parazitare, prozaisme sau banalităţi, poemele din Zeppelinul îl recomandă astfel pe autorul lor (prin ceea ce aceste texte au remarcabil) ca pe un poet cu personalitate, care convinge adeseori şi a cărui evoluţie rămâne de urmărit.

Octavian Soviany

“Să faci ce spune popa, nu ce face popa”. Mulţumesc din suflet pentru măreaţa pilduire.
Rămân dator. Sau, mai bine, nu.
Această “învăţătură” cu iz drăcesc a ajuns cunoscută de toată lumea şi, prin perversitatea construcţiei, reuşeşte să insinueze în subconştientul omului ideea că preotul nu face ce spune. Mai mult decât atât, absolutizează rolul de model uman al preotului, punând în planul doi modelul hristic. Asta fără a mai vorbi de persiflantul termen “popă”.
Chestiunea amuzantă este că mica parte pozitivă din măreaţa cugetare de mai sus, şi anume îndemnul de a pune în practică cele spuse de preot, nu este urmată cu foarte mult sârg (cel puţin asta văd privind conduita mea de creştin douămiist), dar partea din care rezultă că preotul nu trăieşte învăţăturile pe care le propagă nu este uitată de nimeni.
Da, domnule, preotul - sau hai să facem pe plac unora - popa nu face mereu ce spune. Şi ce-i cu asta? De unde ideea că enoriaşii trebuie să se încoloneze la uşa preotului, să se uite pe gaura cheii şi să facă numai ce face el? Pe de o parte, vorba de duh fără Duh este construită în jurul unui potenţial proces de malpraxis duhovnicesc – ia uitaţi cum preotul nu face acele lucruri pe care le pretinde altora - iar pe de altă parte se constituie într-o justificare a propriilor neputinţe. Parcă cineva a căutat cu lumânarea un motiv pentru care să nu se mai simtă vinovat pentru practicarea creştinismului doar din vârful buzelor şi l-a găsit în ce nu fac unii. Apoi generalizarea a pus punctul pe i-urile de la nimic. Şi uite aşa, nici nu facem ce spune popa, că e cam greu, fiindcă popa ne spune ce a spus Hristos, iar învăţăturile Lui nu sunt uşoare şi nu facem nici ce face popa, pentru că ne uităm numai la cazurile nefericite.
Concomintent cu îndemnul analizării, judecării şi condamnării preotului, vorba “Să faci ce spune popa, nu ce face popa” ne oferă un bonus: atenuarea posibilului sentiment de vinovăţie cauzat de conştientizarea punerii în practică la nivel superficial a învăţăturilor creştine. Clivajul din fiinţă, despărţirea părţii interioare care spune ce trebuie făcut de cea care face este justificată prin false temeiuri exterioare, prin ce nu fac alţii.
Avem de-a face cu o plasare în sisteme de referinţă favorabile. Este vorba de căutarea piticului pe lângă care să părem uriaşi sau normali, pigmei fiind de multe ori. Pentru că nimănui nu îi dă mâna să se compare cu sfinţii, cu marii asceţi, cu uriaşele suflete care s-au jertfit pentru credinţă, cu figurile emblematice ale Bisericii de genul Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu şi atâţia alţii care au şi spus, au şi făcut, ne căutam tot felul de justificări de grădiniţă de felul “dacă nu face Gigel pot să nu fac nici eu”. De parcă mântuirea ar fi o chestiune de referenţialitate, un produs al comparaţiei, un concurs, nu un examen. Mântuirea este o problemă personală în sens creştin, de coliniaritate a acţiunilor şi intenţiilor persoanei cu legile lui Dumnezeu. Mântuirea omului nu este condiţionată de ce fac şi ce nu fac alţii – de aici şi marea libertate interioară a creştinului practicant, care prin bine, iertare şi iubire topeşte răul şi nu se circumscrie lui - ci de cum răspunde la ce fac ceilalţi.
Dumnezeu nu te va ierta doar pentru că ai făcut la fel de puţin ca altul de la care toţi, oameni, îngeri şi El, aşteptau mai mult.
Mai simplu spus, dacă ai doi copii şi ei fac o boroboaţă, ai următoarele posibilităţi: ori îi ierţi pe amândoi, ori îi pedepseşti pe amândoi, fie în mod egal, fie diferenţiat, dar în niciun caz nu îl vei pedepsi doar pe iniţiatorul acţiunii, pe cel care a dat exemplul negativ, în timp ce pe celălalt, pe imitator să zicem, îl vei premia.

 articol aparut in Ziarul Lumina, 29 feb. 2008  link

Am găsit o recenzie de care nici nu ştiam, scrisă de Emanuela Ilie. Chiar merită să o citiţi. Mulţumesc Emanuela Ilie pentru recenzie.

Anul 2007. Numai un click şi iată un Turn Babel în flăcări, unii sunt beţi la etajele inferioare, mulţi sar, urlând ca bieţii disperaţi de la World Trade Center, în timp ce alţii îşi lipesc aripi icariene, cu gândul zborului precaut spre un cer de hârtie, la care visează toţi. Din secolul al XV-lea, Zodia Gutenberg îşi tot naşte fiii. Cel mai bine te încredinţezi de asta la un târg de carte, bunăoară la Gaudeamus, abia încheiat într-un spaţiu plin de amintiri din cele mai diverse, de la expoziţiile prin care industria socialistă a României - care lua ca model, conform înţelepciunii cârmaciului de atunci, industriile URSS şi Chinei maoiste – complexa realizările Vestului, până la mulţumirile aduse minerilor pentru lecţiile de ikebana din faţa Teatrului Naţional.La fiecare pas, printre standurile de cărţi, mai vedeai un mare scriitor, un poet, un critic important. S-au  purtat discuţii  mai mult ori mai puţin literare, s-au vânat scaune prin localurile de la primul inel, s-au dus polemici, s-au împăcat ireconciliabili care se cunoşteau doar de pe site-urile şi blogurile literare. Am înţeles, încă o dată că literatura adevărată miroase a trup de copac albit şi întins pe sub literele unor oameni. În afara unor reviste general apreciate, cum ar fi varianta virtuală a “Dilemei Vechi”, în care Andrei Pleşu arată ce înseamnă a gândi; gândirea ca salahoreală de lux, cărăuşie a înţelesurilor spre subînţelesuri, profesiune, artă şi hobby totodată, nu doar corvoadă utilitaristă de birou, netul înseamnă mult prea mult o socializare perversă, pe jumătate sau sfert, care procură unele satisfacţii cu costuri interioare ascunse şi vizibile în timp, bovarism, can-can, balamuc, certuri, istericale, defulări scatologice, lături cu pretenţii, logică ovariană, nevricale testiculare. Doar ca o paranteză amuzantă spun că în revista amintită, alături de sublinierile tarelor noastre arhicunoscute, a neseriozităţii, snobismului şi amatorismului cu care sunt abordate toate lucrările, de la astuparea de gropi la tipărirea de opere, tronează un link “forum”, iar când intri…surpriză: forumul este suspendat. Adică, care va să zică, nu există. De ani buni, nu de ieri, de azi. Altfel spus, cel mai bun exemplu de treabă românească. Legătura cu pricina ar putea fi eliminată din site, de către administrator, în câteva secunde. Dar, fără îndoială, merge şi-aşa.Revin. Feed-beack-ul internautic, fenomen care dă, aparent, autorului unui text un plus de înţelegere cu privire la receptarea produsului său artistic de către omul pe care altfel nu îl poate întâlni decât preţ de câteva minute, la o lansare, şi cititorului o idee despre omul din spatele literelor pe care le absoarbe în fiinţa lui, este înecat în subiectivisme, umori de pubertate, interese hormonale, vâltori revanşarde, paraziţi anonimi.  În spaţiul virtual, sub un text literar, niciodată nu ştii dacă un comentariu are la bază textul în sine sau cine ştie ce chestiuni oculte, poate ai criticat vreodată scrisul iubitei comentatorului tău de azi, care – curios lucru - nu vede nimic bun în creaţia ta, deşi e parte dintr-un volum băgat în seamă de critici importanţi ori poate omul are pur şi simplu o zi proastă sau o alcoolemie sănătoasă. Amestecul toxic de diletanţi, clone, trolli, anti-valori şi autori renumiţi face, de multe ori, din web-ul literar o adevărată ciupercărie, lesne provocatoare de iritaţii şi alergii. Dar să o luăm cu începutul. În 1999, Radu Herinean, un inginer, specialist în informatică, împătimit de poezie, a creat un  site,  www.senior.ro/poezie/  care a devenit, în foarte scurtă vreme, un fenomen. Numele a suportat mai multe schimbări: www.poezie.ro – martie 2001 > www.agonia.ro - aprilie 2003 > www.agonia.net - aprilie 2003  şi urmează www.edo.ro, cu intenţia de a se crea o zonă elitistă. Poezie.ro este şi astăzi cel mai mare site cu profil literar din România, ca număr de vizitatori, de multe ori, cam la jumătate din cel avut de ediţiile online ale celor mai importante ziare. Conform trafic.ro – vizitatori pe lunile decembrie şi noiembrie, Agonia 76.969, respectiv 378.251, Cotidianul - 153.681, respectiv 730.532, Gândul - 206.718, respectiv 1.007.882, România Liberă – 147.937, respectiv 705.359, Ziua – 154.130, respectiv 730.532. De Libertatea, primul ziar al revoluţiei române, pe care l-am ţinut în mâna de adolescent surescitat de căderea democraţiei pleaşcă peste noi, prin aerul afânat de gloanţe al unor pieţe, nu se poate apropia nimeni: 492.920 de vizitatori în luna decembrie şi 2.557.955 în noiembrie. Normal. Să nu subestimăm interesul oamenilor pentru previziunile sfârco-meteorologice, pentru pretextul de analize şi psihanalize furnizat de pagina 5 şi pentru mişcările vedetelor declarate astfel după ce au apărut de zece ori la televizor, mimând cântatul, maimuţărindu-se pe lângă nişte mese-catedre de unde ni se arată ce să mai gătim şi prin jurul unor oameni politici invitaţi la emisiuni relaxate ca să ne demonstreze cât sunt de umani, de apropiaţi de noi, de obişnuiţi, deci de înţelegători ai problemelor de zi cu zi ale cetăţeanului. Pornit ca un hobby, site-ul www.senior.ro/poezie/, devenit peste noapte un colos virtual, cerea, pe muteşte, dezvoltare, ramificare în lume, într-un cuvânt îşi revendica dreptul la viaţă în spaţiul oamenilor reali. Aici intervine un blocaj generat, pe de o parte, de refuzul lui Herinean de a închina site-ul politicului şi economicului în sensul lui cel mai brut şi fără legătură cu sfera culturii, de a-l pune în slujba cuiva important şi cu resurse, pe de alta din lipsa capacităţii de a crea nişte alianţe cu câteva edituri importante sau intrarea într-un circuit publicitar profesionist, pentru a exista şi o oarecare dezvoltare financiară, care să permită construirea unui stuff solid, format din nume grele ale literaturii şi câţiva specialişti în marketing virtual. Astfel, în echipa editorială care lucrează benevol şi fără nicio normă impusă, am putut vedea, în decursul timpului, alături de o personalitate de talia criticului şi scriitorului Felix Nicolau şi persoane cu un curriculum vitae  bogat în spaţii albe, studenţi inimoşi, de viitor, dar doar atât, persoane care nu au confirmat “în afară”. Au existat câteva acţiuni constând în antologarea unora dintre autorii mai buni de pe site, dar efectele nu au trecut sticla monitorului, nu au creat nicio undă serioasă de interes, nicidecum de şoc în lumea literară. A mai fost un cenaclu, desfăşurat la Cafe Deko, dar cu toată dăruirea câtorva - a lui Felix Nicolau, Daniela Luca, Cosmin Dragomir, Paul Bogdan, Daniela Şontică - nu s-a reuşit niciodată un export de valori, o externalizare a logosului care se învârtea, practic, în cerc închis şi nici măcar păstrarea nivelului iniţial de exultanţă. Asta tot din pricina nearticulării colosului Agonia pe lumea “reală”.Discuţiile cu privire la dezvoltarea proiectului intrat demult în celebra încremenire liiceanistă se învârt pe marcajul fin al unor cercuri vicioase.O mult-dorită revistă nu se poate naşte din lipsa banilor şi din imposibilitatea de a strânge un colectiv de redacţie solid, la stuff e complicat de umblat, că ba atârnă greu unele prietenii, ba “or fi unii mai fără CV dar fac treabă”, o fundaţie deja înregistrată încă nu produce proiecte, pisica rămâne întreagă, neruptă, tocmai că se doreşte, uneori, prin procedeul marţial românesc hei-rup de care am mai vorbit, ruperea ei simultan din toate părţile. Iar conceptul (prea) generos de la care pleacă site-ul, de cultură de masă şi minimă cernere a valorilor nu este de natură să atragă nume sonore din sfera criticii şi nici scriitorime cu condei ferm. Un alt spaţiu literar virtual important este blogul http://hyperliteratura.reea.net, creat de poetul Marius Ianuş, celebrul coautor al Manifestului Fracturist, alături de poetul basarabean Dumitru Crudu. Celebru şi pentru că, fără voia lui, a creat zeci şi zeci de epigoni care se ţin cu dinţii şi unghiuţele rupte&murdare de fracturismul pe care Ianuş afirmă că l-a epuizat – “din 2000 caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare că eu l-am epuizat) şi am impresia că acum am descoperit-o. Îi spun <<lirism elementar>> şi mi se pare că vine în prelungirea ideilor facţiunii utilitariste a fracturismului.” Dorit dintru început ca spaţiu elitist, blogul este condus după un regulament aşa-zis al “democraţiei participative”, astfel că se poate ajunge membru numai  pe baza votării textelor aspirantului de către membri. După un anumit algoritm eşti declarat “admis” sau “respins”. Prin vot se şi pierde calitatea de membru. Concept înălţător, eşti tentat să spui, scoţându-ţi cu zvâc pălăria, jobenul, şapca ori bandana. Da, dacă nu ar fi eşuat aproape total în lupte de culise, prietenii–coterii, plăţi de poliţe. Anomalia vine, de cele mai multe ori, din permisiunea nefirească de a se vota anonim. Astfel că un membru care are, să zicem, glorioasa vârstă de 18 ani şi nicio realizare literară poate da “nope” unui poet recunoscut, dacă pur şi simplu nu-i place de el sau respectivul e certat cu prietenii lui. Nu este obligat să comenteze textele supuse la vot, nici măcar să se ştie că a votat.Te-ai certat cu el în alt spaţiu virtual sau cu vreo prietenă ori nu eşti din aceeaşi gaşcă (fracturistă, douămiistă, post-postmodernistă neasumată, etc.) iei “nu” şi, dacă ai noroc, un emoticon care-ţi face în ciudă. Iată că principiile democraţiei nu pot fi grefate oriunde fără analize amănunţite, fără riscul de a apărea reacţii de incompatibilitate, amestecarea planurilor putând favoriza  cadrul de înflorire a non-valorii, în timp ce se urmăreşte exact contrariul. Clubul literar al lui Claudiu Komartin - http://www.clubliterar.com - are la bază cam acelaşi concept elitist, dar o axare mult mai pregnantă pe text, lipsind video-poemele, care sunt la mare cinste pe rivala hyperliteratura. Lucru deloc rău, dacă stai şi te gândeşti că video-poemele de la noi, în majoritatea lor, sunt nişte biete înregistrări făcute cu telefonul şi, din păcate, în manieră telefonată, fără pic de ştiinţă a manevrării imaginilor,  (îmi amintesc de un  asemenea poem în care imaginea dubla perfect cuvintele, nu existau metafore  regizorale, sugestie, nimic; în text era “m-am sculat”, vedeai personajul cum se scoală din pat, “m-am spălat”, desigur, trebuia să vezi omul cum se spală şi tot aşa) cu muzică pentru care nu există drept de utilizare  şi de multe ori cu texte fade, clădite în jurul unei pretinse dezabuzări consumiste, foarte trendi. 

În concluzie, partea literară a internetului românesc este un soi de struţo-crocodilo-cămilă de stepă, nici subsumată unor interese culturale ferme, nici articulată pe lumea “de afară”, nici privită doar ca vehicul de marketing, de cele mai multe ori cu pretenţii neonorate, nici mercantilizată măcar, ca să zici că există premizele financiare ale evoluţiei. Este mai degrabă un fel de poligon în care toată lumea trage cam în toată lumea, unii cred că e sărbătoare tot timpul, gloanţele sunt adesea confundate cu pocnitorile şi invers, confuzia e cool pentru mulţi care intră doar pentru  o şuetă, trei vorbe zvârlite din goana mouse-lui, iar reuşitele unora de a-şi continua, prin cărţi, succesele volatile de pe net li se datorează aproape în totalitate, şi nu spaţiului din care doar au ştiut ce să aleagă.

Luceafărul-12 dec. 2007  puteţi citi şi analiza lui Zoso 

**************************

în Basarabia a apărut o revistă culturală - vinovaţi: Ianuş&Crudu

Cu cât trece timpul, devine tot mai evident că fiecare cetăţean român are măcar centura neagră -1dan în hei-rup. Cu perseverenţă habsburgică o ducem din campanie stahanovistă în campanie stahanovistă, pentru orice, oricând, ajunge să ne dea cineva startul la crearea unei unităţi de monolit în jurul…, la asociere în vederea unei disocieri indignate şi ostentative de…
Ba “nu ne vindem ţara”, ba “muncim nu gândim”, “nu da şpagă”, “hai în NATO”, “hai şi-n UE”, “să facem poliţia animalelor”, “legea limbii”, dă-o-ncolo că e a lui Pruteanu, “votul uninominal”, “nu ucidem maidanezii” (mai ales pentru un pipernicit de japonez mort că n-a stat la el acasă cu sakeu-n nas), “jos cu Tăriceanu”, “ba jos cu Băsescu”, “embargo mediatic împotriva lui Becali”, apoi îl dăm numai pe Becali, “poduri de flori”, “rrom, nu ţigan”, “fabricat în România”, “Catedrala Neamului în Parcul Carol”, stai că nu e bine!, “Catedrala Neamului în altă parte”, “Catedrala Neamului deloc”, “marile demolări de caşcarabete” (pentru ca acum să te împiedici în tarabele pline cu ciorapi, chiloţi şi altele asemenea din staţia tramvaiului 32 de la Piaţa Unirii şi prin faţa unor bănci din apropiere). Cine mai ştie câte campanii au erupt, vezuvian, din uriaşa noastră dorinţă de a pune, brusc, ordine în lucruri? Ai fi tentat să spui “bine că oamenii se implică, iată, coeziunea socială nu a murit cu eticheta “golan” în piept, spiritul gregar ne poate da brânci şi spre schimbare” - acea schimbare fluturată prin toate campaniile electorale, pe post de steag nobil, neapărat cu gaură, în metamorfoză spre şosetă.
Campanii creionate pe genunchi, trâmbiţate fetişist, însă marcate de un libido mult prea mobil, atât de puţin vâscos încât obiectele investirii sunt schimbate de azi pe mâine.
Nici nu ai apucat să de dezmeticeşti bine, să te dumireşti de scopul unui hei-rup, să asculţi părerile analiştilor, ale experţilor în toate prinşi la drum de seară în câte-un talk-show jalonat de reclame anunţate cu stânjeneală mascată prin aplomb de moderatorii precis echidistanţi, că s-a şi trecut la alt pretext de îmboldire mediatică, de însufleţire civică, de asumare a rolului.
Totul într-un soi de montagne-russe din care ţipetele ne dau, dincolo de orice spaimă, angoasă, temere, senzaţia siguranţei prin număr şi scop unic, chiar dacă perisabil în cel mai înalt grad. Se pare că nu putem funcţiona decât angrenaţi într-o “revoluţie permanentă”, “troţki-smul” dâmboviţean slujind, fără voie, nu de puţine ori, interesele unor patibulari, dacă e să-i întrebaţi chiar pe unii din cei care se implică în campaniile pentru sau pentru contra.
Inconsistenţa argumentelor în favoarea unui hei-rup naţional sunt nebăgate în seamă, importantă e starea de turmă, adesea în luptă cu altă turmă, fiindcă, după toate legile luptei de clasă, mai mereu ne împărţim în cete care se uită chiorâş unele la altele, căutându-şi, parcă, temeiul ontologic în nimicirea părţii adverse. Care, absolut sigur, este împotriva interesului naţional, mânată de cercuri de afacerişti dubioşi, manipulată de trusturile de presă ale mogulilor, pe scurt, diabolizată după toate regulile servite pe pâine de la Gustave Le Bon încoace, de liderii mai charismatici sau mai conjuncturali.
Dacă primele campanii nouăzeciste purtau pecetea unui primitivism democratic şi, mai ales, comunicaţional, mulţi dintre vectorii cei mai importanţi de opinie fiind abia ieşiţi din contingentul de aplaudaci cu diplomă, care băteau cu limbile de lemn aceleaşi şabloane (re)cunoscute de urechile nedeprinse cu subtilităţile ale celor ce dădeau ok-ul pe opinia cuiva, acum asistăm la o sofisticare a raportării la evenimente, la un adevărat aikido informaţional, unde fiecare actor important încearcă să folosească energia negativă, periculoasă, a unui fapt pentru a-şi aduce în cont un vot, un avantaj de imagine, o măslină, ceva.
Marea frăsuială italo-(r)română, cu ramificaţii subterane şi supraterane spre cabinetele importante ale ţărilor membre UE, se reduce, până la urmă, la un alt spectacol de sunet şi lumini, cu perdele de fum, flash-uri, urlete şi luări de poziţii dintre cele mai diverse, de la demagogia musolinică a unora aflaţi în prag de campanie electorală, la dragostea şi durerea neţărmurită pentru problemele cetăţenilor români de etnie rromă, aflaţi departe, printre străinii cei neprimitori, care nu se îngrijesc să le asigure case, slujbe, maşini, bancomate nepăzite, străzi mai puţin luminate şi Dumnezeu mai ştie ce, sau poate ştiu frazeologii care apar la televizor cu tricouri imprimate cu mesaje de solidaritate pentru bieţii amărâţi care mai tâlhăresc şi ei câte un italian, doi, acolo şi căpuşează o societate, de bine, de rău, pusă pe picioare democratice - chiar dacă încercate uneori de fantome xenofobe - de nişte ani buni.
Ministerul de Externe şi Ministerul Culturii nu au, pare-se, niciun program serios de îmbunătăţire a imaginii românilor, nu acţionează pârghiile culturale care ar putea mişca şi ele lucrurile în direcţia calmării situaţiei, a receptării problemei actuale la un nivel superior, european, nerealizând că, nu peste mult timp, se poate să ajungem şi noi în stadiul de a vedea la marginea Bucureştiului grupuri de imigranţi ciuciţi pe sub cartoane, ajunşi cu calabalâcul în spate din cine ştie ce colţ al Continentului Negru, ori de prin Asia. Peste noapte, în ochii italianului de rând, imaginea ţării noastre s-a schimbat, nu mai este teritoriul maidanezilor şi al leagănelor-lagăre în care copiii nedoriţi sunt ascunşi de ochii publicului, ci zona crepusculară în care se formează cei mai periculoşi infractori, care, fără îndoială, nu au alt vis decât să locuiască, în barăci, la periferia oraşelor italiene şi să pândească momentul propice pentru a şoca opinia publică.
Şi aceasta modificare de opinie s-a petrecut, mai ales, cu ajutorul mass-mediei, care mânate de istericale pe bază de puncte de rainting şi fiţuici vândute au uitat orice minimă decenţă profesională şi au dat apă la moară câtorva politicieni în criză de popularitate.
Colac peste cucuveaua de la Cotroceni, pentru normalizarea situaţiei, cică din partea noastră s-a dus în Cetatea Eternă Corneliu Vadim Tudor – proaspăt decorat de papalitate - personaj recunoscut pentru calmul olimpian, pentru raportarea empatică la interlocutor, discursul echilibrat şi intoleranţa faţă de orice formă de extremism.
Cu această lovitură de imagine, poate îşi va îndeplini visul de a-l devansa în sondaje pe marele om politic care i-a calchiat mişcările de majoretă senatorială, bună de însufleţit orice paradă şi can-can, George Becali.
Mai asistăm la un alt hei-rup, împotriva ministrului de externe, la manevre politicianiste roase de atâta răsfolosire în bătălia palatelor – subiect permanent crăcit absolut indecent prin toate talk-show-urile - dar cultura nu e de găsit în această problemă tratată fie cu pumnii strânşi până la trecerea unghiilor prin palme, cu înfierbântare juvenilă, fie interesat, demagogic şi antidialogal, de pe poziţiile unei ignoranţe totale în privinţa etosului ţiganilor invitaţi la un lung voiaj prin zona piramidelor.
Tot mai des, instituţiile europene sunt puse în faţa provocării de a-şi asuma părţile slabe,
nearticularea legislativă pe noua situaţie generată de primirea rudelor sărace din est devine vizibilă, deranjantă, periculoasă şi cu un potenţial uriaş de speculare de către factorul politic, lucru remarcat şi de oficialii UE.
Partea română se găseşte în situaţia neplăcută, dar obişnuită, istoriceşte vorbind, de a (se)juca pe două fronturi, fiindcă nu dă bine în ochii electoratului majoritar să iei cu toată inima apărarea etniei rrome, iar în cei ai europenilor trebuie să te arăţi neapărat interesat de problema integrării sociale şi culturale a posibil viitorilor noştri majoritari.
Mă întreb cum avem curajul să vorbim de programe europene de intergrare a rromilor, de tratarea globală a problemei, din moment ce la noi acasă nu se aplică legile, alfabetizarea rromilor făcându-se facultativ, după bunul plac al fiecărei familii. O sumedenie de copii rromi leagă şcoala de gard după ce ştiu, cât de cât, să-şi scrie numele, iar părinţii nu pot, bineînţeles, decât să se supună voinţei progeniturilor, care de multe ori ajung izvor de bani prin cerşit, spălat parbrize vrei-nu vrei, ţinut tira prin autobuze celor mai mari, persuasiunea asupra foştilor colegi, având ca obiect nu pacheţelul cu mâncare ci telefonul mobil şi banii de buzunar.
Iar autorităţile competente (după cum sună formula clasică şi cu iz propagandistic) nu iau măsuri decât de ordin punitiv, în stil pompieristic şi nu cu miză profilactică şi bătaie lungă. Ne îngrijorăm puţin când vedem un reprortaj despre nesiguranţa din şcolile de cartier, unde copiii scăpaţi din mâna părinţilor fac legea pumului şi briceagului, apoi ne întoarcem la treburile zilnice, având senzaţia că până la urmă e un lucru firesc, doar aşa era şi pe vremea noastră. Toată lumea e mulţumită, cel mult mai apar încă vreo câteva cazuri asemănătoare, apoi “moda” trece, subiectul devine fumat, nu se merge spre cauze şi spre eventuale soluţii.
Poate nu ar fi rău ca o parte din seva noastră hei-rup-istă să se atomizeze, să se transforme în baza unei consecvenţe minime în urmărirea câtorva direcţii de interes naţional, stabilite printr-o sinergie a factorilor de decizie, care ţine, de la un punct încolo, de maturizarea ţesutului social, de înţelegerea corectă, până la urmă, şi a mecanismelor care dau succesul electoral, cel pentru care, de cele mai multe ori, acţiunea este înlocuită, nefericit, cu vehicularea unor forme goale, strâmbe şi care sună la fel, indiferent de goarna, trombonul, sau porta-vocea folosită.

Dar să nu fim naivi, urmează altă campanie, alt hei-rup, alte talk-show-uri, toate abia zgâriind suprafaţa realului, cât să nu ne mai oglindim, să nu ne mai vedem cum suntem, înfăşuraţi, fiecare, numai în drumul propriu, pe care calcă ceilalţi.

“Luceafărul”, 28.11.2007

După ce, ani de-a rândul, am fost inseminaţi artificial cu zicala “românul s-a născut poet” şi culturalizaţi, cu anasâna, în masă, a venit şi vremea inculturii de salon, a prostului gust poleit şi prezentat, ostentativ, drept vârf de lance al unei noi societăţi în care, din păcate, bogăţia îşi târăşte cocoaşa spartă din care curge aur amestecat cu noroi. La noi, bunăstarea personală nu este urmată de un siaj de atribute apte să o facă intelectual manjabilă ori neutră sau măcar incapabilă să bolduiască lipsa de substanţă culturală pe care mult prea adesea o acompaniază, de un mecenat care să o ambaleze într-o aură de respectabilitate, metisajul dintre contul gras şi tupeul de rigolă creând un pattern comportamental care se ştanţează adânc în fiinţa celor tineri, care, pe de o parte, sunt oripilaţi – vezi doamne - de “bunele maniere” dâmboviţene omniprezente, pe de alta se poartă ca nişte fantoşe înregimentate în trendurile cool ale momentului.
Romgleza nu mai sperie pe nimeni, relativizarea gramaticii este la ordinea zilei (tot mai des te împiedici de i-uri în plus ori rămâi uitându-te lung acolo unde ar trebui să fie şi
nu-s – nu fii incult, fi băiat deştept), picătura chinezească a periferiei acţionează în văzul lumii, numai că la noi picătura chinezească înseamnă câteva ligheane de zoaie în plină faţă.
După un simplu tur televizionistic cu ajutorul telecomenzii poţi, fără riscul de a fi acuzat de conjecturare comodă, să creionezi câteva linii de forţă care sunt urmate de realizatorii show-urilor zilnice : dezbateri fastidioase, în care locuri comune sunt prezentate drept dezvăluiri (incendiare, după cum zice un clişeu) care demonstrează imparţialitate jurnalistică, fasoleală cu pretenţii educative (îmi amintesc de hei-rup-ul general – în care mass-media au fost cot la cot şi umăr la umăr în înfierarea capitalismului sălbatic - de ipocrita scremere naţională cu privire la moartea unei tinere din pricina muncii în exces, de parcă nu în toate trusturile media se merge pe acelaşi sistem – stai la serviciu cât zice şeful), circotecă sentimentală cu poşete regizate în capul trădătorilor nerecunoscători sau declaraţii pubertine de iubire veşnică şi necondiţionată şi, peste toate, câteva personaje care dau tonul în politică, pe voci subombilicale, cu decibeli impresionanţi care trebuie musai să escamoteze rahitismul argumentaţiei.
Oamenii cu bani ori investesc, ori dau pomeni televizate, plătesc facturile celor care fură de ani de zile curent; instituţia mecenatului nici nu are pusă piatra de temelie, confuzia termenilor serveşte interese meschine – sponsorizarea e înţeleasă ca act de cumpărare a unei personalităţi, mita e confundată cu bacşişul, şpaga cu comisionul - astfel, negrul curge în alb şi albul în negru, nuanţele de gri se împânzesc peste tot, ceea ce părea inacceptabil devine negociabil, pasabil, că doar oameni suntem, o mână spală pe alta şi amândouă obrazul, nu trebuie să fim mai catolici decât papa, vorba aia “las-o, bă, că merge aşa”.
Putem vedea, mult mai des decât ar fi oarecum justificabil prin interesul “marelui public”- argument forte pentru cei care vor să-ţi închidă gura când încerci să ceri mai mult decât pâine şi circ - pentru vulgarităţile cu turnuleţe şi sclipici, un Becali care vrea să ne conducă, dar smulge fire din barba preotului ca să coboare pronia divină asupra Stelei şi moartea peste capra de firmă a lui Borcea, bagă cu forţa bani în mâinile monahilor atoniţi care mănâncă o dată la câteva zile te miri ce, un Columbeanu care spune nişte banalităţi de preşcolar, cu aerul unui Kant măcinat între chingile aspre ale raţiunilor practice şi abstracţiunile contondente al raţiunilor pure, un Botezatu cu paiete pe piept, care suferă că nu e perceput cum trebuie, ca un om profund şi cu probleme reale.
Mai nou, divele care dau, periodic, lecţii de civism şi implicare ne oferă, involuntar, un spectacol insalubru care ar putea prefaţa un manual de demonologie imagologică, trăgându-şi preşul de sub picioare şi întinzând de trupuşorul bolnav al unei fetiţe.
Un fel de “hai să fim mai buni, dar dacă îndrăzneşti să fii mai bun ca mine îţi sparg faţa”!
Un spectacol cu sms-uri arătate opiniei publice, înfierări ca la uşa cortului, “maniheism” de mâna a şaptea, în care fiecare e bună de pus la rană, în timp ce adversara în lupta pentru (mai) bine este interesată doar de imaginea proprie.
Ceva aduce cu operele animate ale lui Disney, în care personajele, aflate pe poziţii obligatoriu ireconciliabile, îşi dau cele mai grozave lovituri, care pe moment le deformeză coşmaresc sau amuzant , dar fără logic implicitele modificări în structura internă, pentru ca imediat să revină la forma iniţială şi totul să meargă mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

_________________________________

“Luceafărul” - 14.nov.2007
_________________________________

Serviciul Programe pentru Copii a initiat o Scrisoare deschisa catre parinti si mass-media privind constientizarea importantei lecturii si jocului in viata copilului. Avand in vedere situatia existenta - faptul ca sunt din ce in ce mai putin copii care citesc, singurele lecturii fiind cele din bibliografia scolara impusa si neactualizata, din ce in ce mai putini care se joaca in aer liber, preferand jocurile pe calculator si desenele animate agresive si violent - va rog sa participati la mediatizarea acestei scrisori prin mijloacele de care dispuneti.

Serviciul Programe pentru Copii din cadrul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, prin cele şapte filiale, înaintează o scrisoare deschisă către părinţi şi mass-media intitulată Lumea magică a lecturii şi jocului. Scopul acestei scrisori este informarea familiei în legătură cu importanţa lecturii şi a prezenţei copiilor în biblioteci. De asemenea, atragem atenţia asupra unui fenomen îngrijorător legat de timpul din ce în ce mai scurt dedicat copiilor pentru lectură, comunicare şi joacă, de creşterea violenţei şi a comportamentului asocial al acestora.Rezultatele studiilor recente relevă faptul că lectura lipseşte sau este percepută ca având caracter obligatoriu în viaţa copiilor. Prin această scrisoare dorim să conştientizăm familiile de rolul pe care îl joacă în viaţa copiilor lor lectura. Studiile indică, de asemenea, faptul că toţi copiii au o disponibilitate pentru lectură, dar aceasta nu este valorificată de adulţi (părinţi, profesori, bibliotecari etc.). Considerăm că este un moment îngrijorător în care copiii citesc puţine titluri şi uneori doar din bibliografia şcolară sau titluri impuse de trend-uri şi interese comerciale. Dorim să vedem copii şi tineri citind în biblioteci, copii jucându-se în faţa blocului, trăind o copilărie armonioasă, evitând o . Ne exprimăm speranţa ca prin activitatea dvs. să ne susţineţi în informarea părinţilor şi a cadrelor didactice care doresc să schimbe în bine şi frumos dezvoltarea intelectuală a copiilor lor.

–
Biblioteca Ion Creanga
Str.Christian Tell nr.10, Sector 1
Repere: Piata Romana, Biserica Amzei
Tel. 212.78.06