Iată câteva chestiuni de care trebuie să ţii seama:

- oamenii ăia trebuie să facă audienţă, indiferent de ce se întâmplă

- poate aşteaptă 3 oameni la emisiune, şi-au făcut un plan de discuţie şi o abordare de un anumit tip, dar doi dintre invitaţi nu mai vin, aşa că îl roagă să mai rămână pe unul care a fost invitat pentru emisiunea dinainte şi omul acceptă săracul, pliindu-se pe noua discuţie pentru care nu e pregătit. Şi uite cum au rămas doar doi, şi fiecare vrea să abordeze problema din perspectiva lui. În noile condiţii, moderatoarea trebuie să scoată totuşi ceva prizabil

- poate unui invitat îi e cam rău (să zicem, întâmplător, mie) şi moderatoarea se adaptează din mers, face tot ce crede mai bine să iasă ok emisiunea, mai lungeşte discuţia cu unul din invitaţi, mai rămâne puţin mai mult cu domnul Ţânţăreanu

- poate planul emisiunii pe care o vezi a fost să dureze un anumit timp, dar cineva care a intrat prin telefon la subiectul dinainte s-a lungit şi timpul pentru partea cu tine s-a mai împuţinat

Fii înţelegător, oamenii ăştia care lucrează în priză directă cu publicul, cu emisiuni îndirect, au o meserie foarte, dar foarte grea şi complexă.

Andreea Stroe este o profesionistă excelentă, pe care o salut cu simpatie.

După ce participi la o emisiune în direct, crede-mă că înţelegi altfel televiziunea. Eşti mai îngăduitor, realizezi că sunt elemente care îţi scapă şi te mai linişteşti, acceptând că nu le ştii chiar pe toate.

În legătură cu caretea, păstrăm legătura pe pagină de facebook

Şi iată şi un filmuleţ de prezentare

office@edituratracusarte.ro

- există şi pagină de facebook, acolo voi posta mereu noutăţile

există şi pagină de facebook, acolo voi posta mereu noutăţile

Aici cu mama si Vivi, la Giurgiu, în februarie 2010

Ca Brâncuşi îmi cioplesc în carnea roşie a inimii
O durere fără sfârşit

E cea mai frumoasă şi cea mai de căcat vară
Mama îşi aşterne trupul să moară

Ca la un strugure în soare mă uit la ea
Până mă ard ochii
Până devine stafidă
Moaşte
Strugure sfânt
Mai parfumat ca oricând

Am târât copacii pe mal şi i-am făcut Arcă
Am cules grânele şi i-am plămădit pâini
Să-i ajungă
Toată moartea până la ziuă

Am prins animalele şi le-am jupuit
Ca să nu-i fie frig
Am stors toate stâncile
Ca să nu-i fie sete
Am tăiat nopţile
Ca să nu-i fie frică

Acum stau ca Ilie cu cuţitul scânteind deasupra capului
Şi păzesc Arca plină de blănuri, de pâini şi de ape

Dacă e, să mă aştepţi în larg
O să vin şi eu înot
Cu cuţitul în dinţi
Într-o vară

La întreprinderi se făceau spectacole cu copiii salariaţilor, şi un Moş Gerilă îmbrăcat regulamentar ne lua lângă bradul împodobit, ne umplea de sfaturi şi ne dădea şi un cadou.

Într-un an am avut norocul ca Moş Gerilă să fie chiar tata. M-am apropiat de el cu sfială, el m-a întrebat dacă am fost cuminte (cum altfel să fiu eu?, auzi întrebare!) şi mi-a dat o cutie cu cărţi de joc pentru copii şi nu mai ştiu ce. Nu l-am recunoscut atunci, ci abia peste câteva luni, într-o fotografie. Eram la Mama Mare acasă şi, uitându-mă în vitrină, văd poza cu mine şi cu Moşul. Dar ceva era deosebit la Moş, iar când m-am uitat mai bine, m-am lămurit: avea mâna tatei! Au încercat toţi să-mi spună că e o mână ca toate mâinile, dar n-a mai fost chip de prosteală, mâna lui tata aş fi recunoscut-o dintr-un milion de mâini… ca toate mâinile.

Mesele la Mama Mare

Crăciunul însemna o masă mai bogată, daruri, liber de la şcoală, o întâlnire duminica la Mama Mare cu câteva rude, unde lăudam sincer sarmalele ei foarte bune, dar cam mici, şi prefăcut copănelele mici şi uscate, căci nimeni nu face puiul ca maică-mea. Anii au trecut şi am aflat şi eu ce serbăm de fapt de Crăciun. Până atunci nu prea înţelegeam care e treaba cu Betleemul, cu Magii şi toate celelalte. De aia probabil am şi modificat celebrul colind Steaua, ca să-l fac mai scurt şi mai eficient.

Într-o iarnă, eram în clasa a IV-a, împreună cu doi copii am zis să mergem şi noi cu Steaua prin zona noastră, pe la Big Berceni. Am confecţionat o stea din carton şi hârtie colorată şi… hai prin blocuri! Am început cu aplomb, dar după vreo câteva scări a început să-mi obosească glasul şi am realizat că eficienţa colindului e minimă.

I-am luat deoparte pe copii şi le-am explicat că n-are rost, e o prostie să cântăm ditamai colindul la fiecare uşă, că pierdem mult timp şi ne doare gâtul. Au fost de acord cu mine, dar nu aveau rezolvare! E simplu, zic, scurtăm cântecul. Şi pe loc, în câteva minute, lângă ghena de gunoi am potrivit rimele şi mai ţin minte “colindul” şi acum. Îl îmbunătăţisem aşa: “Steaua sus răsare/ Ca o fală mare/ Şi când străluceşte/ Parcă mă iubeşte!/La anul şi la mulţi ani!”. Ei, la portofel s-a văzut imediat schimbarea, până cânta concurenţa de două ori Steaua aia lungă, noi făceam o scară întreagă şi doar un singur pensionar irascibil ne-a zis că asta nu-i Steaua. Copiii stăteau cu ochii în pământ, iar eu i-am spus cu mult tupeu: “Eu aşa o ştiu, la mulţi ani!” S-a simţit moşul, ne-a dat banii şi a trântit uşa.

Ce ştiu acum…

Dacă stau şi mă gândesc, la nivel grosier aparent totul e la fel ca atunci. De Crăciun mâncăm tot carne de porc, piure, sarmale şi salată de boeuf, ouă umplute şi puţină piftie.

La uşă apar aceiaşi copii care-şi trag nasul, bălmăjind nişte cântări pe care le mai greşesc, iar noi le dăm câţiva lei, să nu ne simţim vinovaţi, deşi comentăm că nu mai sunt colindătorii de altădată.

Bradul e tot brad, globurile tot globuri şi beculeţele tot la fel se aprind şi se sting printre fulgii din vată. Cadourile sunt cam tot alea, maşinuţele chinezeşti sunt la fel de colorate, caramelele au acelaşi gust, “Nu te supăra, frate!” e la locul lui. Dar ceva e cu totul altfel, ceva a apărut într-o zi în viaţa noastră, dar nu mai luăm seama, ne-am învăţat cu haina asta de gală, îmbibată de sânge, care le îmbracă pe toate: libertatea. Acum vedem la televizor slujbe, copiii ştiu precis de ce se serbează Crăciunul şi că “sărbătorile de iarnă” înseamnă că s-a născut Iisus, ştiu că Moş Nicolae a fost un sfânt, iar poveştile au în spate nişte legende, iar legendele nişte fapte şi întâmplări cu oameni.

Cu daruri multe sau în sărăcie, cu masa plină ori cu strictul necesar, obosiţi de umblat prin mall-uri sau apăsaţi de grija anului ce va să vie, milionari sau şomeri, la ţară sau la oraş, oamenii se pregătesc de sărbătoare, fiecare în felul lui. Unii ducând un aranjament floral deosebit la mormintele celor căzuţi în 1989, alţii făcându-şi bagajele pentru Insulele Azore, gătind, scriind, postind, rugându-se.

Şi peste toate şi prin toţi e motivul sărbătorii, “mititel şi-nfăşăţel” la Maica Sa în braţe, sub Steaua pe care n-o voi mai scurta de lumină niciodată. La mulţi ani!

Îţi spui că e un act ca oricare altul, dacă îţi dă Dumnezeu câştigul, îl duci, n-ai ce face, asta-i viaţa, te supui. Dacă nu câştigi, iar asta e, continui să te duci la muncă, făcându-ţi planul despre ce o să-i trânteşti în faţă şefului când o să câştigi şi cum o să ieşi trântind uşa şi neoprindu-te decât la o agenţie de turism, să faci un Bora Bora, pentru început.

Când îţi vine fantezia asta cu Loto, cred că începi să te simţi puţin vinovat. Adică tu, bun creştin, îţi pui speranţa fericirii tale în bani, în ochiul dracului? Şi imediat începi

să-ţi modifici fantezia în care trăiai ca un paşă. Câştigi, dar tu o să faci milostenii şi daruri.

Întâi îi umpli pe ai tăi. Însă asta e o muncă incredibil de grea, fiindcă, dacă le aloci prea puţin, iar te simţi vinovat, iar dacă începi să le dai din gros, realizezi că un premiu obişnuit la Loto e practic nimic. Cu chiu, cu vai, le iei la ai tăi o casă mai serioasă, lui taică-tu îi faci un mic atelier superutilat cu scule şi ustensile de tot felul, toate numai de firmă bună, că e bătrân şi tare îi mai place să şurubărească. La fraţi le iei câte un apartament şi gata, poţi fi liniştit, ţi-ai făcut datoria! E rândul tău să te simţi bine, aşa că o iei voios spre marginea oraşului şi un singur gând ţi se bălăngăne în cap: BMW M5.

Dar banul chiar că-i ochiul dracului chiar şi atunci când nu-l ai decât în fantezie! Nici bine nu te-ai odihnit după ce

i-ai făcut oameni pe toţi, că sari ca ars, dându-ţi seama că ai uitat esenţialul: lui Dumnezeu şi la săraci n-ai dat nimic! Şi ce să mai dai, că abia ai rămas cu vreo 800.000 de euro amărâţi pentru pârlitul de tine.

Acum o iei de la început: întâi îi dai lui Dumnezeu!

Dar ce să-i dai tu lui Dumnezeu, că ale Lui sunt toate de sub cer, şi păsările, şi iarba, şi ramurile atârnând de portocale, şi diamantele neştiute din adâncul pământului, şi comorile piraţilor abandonate prin insule sterpe. Dumnezeu vrea duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, şi astea le ai, ohooo, nu-i o problemă.

Dar, totuşi, parcă un schit ai putea face şi tu. Dar costă mult, plus că eşti nevrednic de aşa lucrare. Mai bine iei pământ şi-l donezi, să facă alţii construcţiile în sine. Dar nu e prea puţin?

Mai bine-l bucuri pe Dumnezeu făcând bine adevărat, dăruind la săraci şi bolnavi. Deci mergi cu ajutoare pe la cămine de bătrâni şi le dai bolnavilor bani pentru operaţii şi medicamente.

Hopa, aici apare o nouă problemă care te depăşeşte: de unde ştii tu la care să dai şi la care să nu dai? Ce garanţie ai că bătrânul ăla pe care tu îl omeneşti nu a fost la viaţa lui cine ştie ce torţionar şi deci nu merită, în timp ce nu dai la unul care a fost pâinea lui Dumnezeu?

Deşi parcă ştii că asta e judecarea aproapelui şi nu se face. Dar totuşi… sunt bănişorii tăi, pentru Numele lui Dumnezeu!

Deodată simţi că eşti lovit în moalele capului: ai uitat complet de verişorii de gradul al doilea, cu care în copilărie te-ai avut ca un frate. Nu poţi să nu le iei nimic, şi nu poţi nici să le dai lucruri prea mari, trebuie să fii chivernisit, doar e clar că toţi aşteaptă! Sunt nişte hapsâni!

Soluţia apare de la sine, eşti luminat, simţi înţelepciunea cum se aşază în tine: trebuie să ţii secret de toată lumea, să nu afle nimeni, nu mai dai nimic, în definitiv şi la urma urmei, dacă Dumnezeu voia să aibă şi ei, le dădea El direct! Acum la muncă!

Dorinţa de câştig uşor este un păcat

Folosirea banului – cu toate aspectele lui, de la dorire la cheltuire – are uriaşe implicaţii morale, susţin sfinţii noştri. Nu se poate să iubească cineva banii şi să rămână cu inima curată, iubitoare de Dumnezeu şi milostivă faţă de semeni. Dorinţa de câştig facil este, de asemenea, condamnată de Sfinţii Părinţi. Recurgerea la orice joc de noroc este imorală şi vătămătoare, pentru că înseamnă iubire de bani, de bogăţie, lipire de averi. “Iubirea banului îl ucide pe om din punct de vedere spiritual şi distruge virtutea creştină prin excelenţă – iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui – înlocuind-o cu lepădarea de credinţă şi cu răutatea”, spune teologul Giorgios Mantzaridis (“Morala creştină”, vol II, Editura Bizantină). Teologul grec aduce ca întărire a spuselor sale concepţia sănătoasă a filosofului Aristotel, care, deşi nu cunoscuse creştinismul, îi considera pe jucători pe aceeaşi treaptă cu hoţii şi tâlharii. Însuşi Domnul a condamnat foarte aspru iubitorii de bogăţii, spunând că mai uşor intră cămila prin urechile acului decât un bogat în împărăţia cerurilor. Prin urmare, a ne dori câştiguri la Loto nu poate fi deloc ceva plăcut lui Dumnezeu.

Aşa îmi făceam socotelile la început, şi evident că odată cu trecerea timpului mi-a ieşit pe nas cu vârf şi îndesat toată mândreala aia adolescentină. Apoi a urmat etapa arhicunoscută celor cu adevărat ştiutori în ale creştinismului: ispitele de-a dreapta. Mă puneam eu să postesc din greu, numai cu pâine şi uneori nici apă nu. Bine, mă ţinea fix câte-o zi, căci după aia, considerând că i-am demonstrat lui Dumnezeu cine sunt eu şi ce pot face, nu mai avea rost să nederanjăm amândoi: eu cu nemâncarea, El cu observarea. Şi reveneam la obiceiuri mai pământeşti, mai din popor, cum ar fi pizza şi spaghetti cu crenvurşti. Evident, şi miercurea, şi vinerea, căci eu “fumasem” deja chestiile astea, eram mult deasupra îngrădirilor omeneşti, de începători. A venit şi vremea să mă preocupe smerenia. Din lecturi am înţeles eu că e cea mai înaltă chestie creştină dacă o faci, aşa că am început să-mi pun problema că trebuie să ajung şi eu la măsura marilor exemple patristice. Rapid. Smerenia mă ţinea cam până când mă călca primul om pe picior în autobuz, aşa că destul de repede am găsit cauza problemei: nu iubeam destul oamenii. Şi pune-te, Cârlea, pe iubit oamenii, căci porunca este “Iubeşte oamenii ca pe tine însuţi!” Şi mi-am iubit eu aproapele cam preţ de vreo săptămână şi ceva, până am avut senzaţia că prea mă iau toţi de prost. “Hopa, ia stai aşa, să nu exagerăm cu iubirea!” Din eşec în eşec, sau mai bine zis din succes parţial în succes şi mai parţial, am ajuns să-mi pun problema dacă nu cumva am luat-o greşit cu cele mai de sus însuşiri creştine. Astfel am dat de problema treptelor intermediare. Ce şi pe unde am citit exact nu mai ştiu, dar ideea a început să mă preocupe serios şi mă preocupă şi în prezent. Aşa văd că de fapt educaţia corectă e cea mai bună premisă pentru o substanţă de viitor creştin autentic. Sau, mai degrabă, invers: o viaţă creştină încă din copilărie, lucru ce implică deja cunoaşterea anumitor principii de viaţă şi de raportare la ceilalţi, îţi asigură o bază puternică pe care se poate clădi o educaţie solidă. Fiindcă, s-o recunoaştem acum cu seriozitate: la măsura sfinţilor s-au ridicat puţini, îndeplinirea sută la sută a poruncilor Mântuitorului nu este accesibilă chiar oricui. Mulţi doar tind spre asta, iar majoritatea încercăm să tindem. Smerenia e tare departe, iubirea de oameni cea adevărată pare aproape de neatins. Dar până acolo mai sunt trepte, până la smerenie reală avem bunul-simţ, cuminţenia, şederea în banca proprie. Neplătirea binelui cu rău, abia apoi plătirea răului cu bine. Dreptatea, până la iubire şi iertare, căci dacă faci nedreptăţi, spui vorbe grele oamenilor, atunci cum să ajungi la a trece iubind peste răul cu care poate vei fi încercat într-o zi, cum au păţit atâţia eroi şi martiri creştini morţi în puşcăriile comuniste? Până la iubire avem respectul, colaborarea cinstită cu semenul, respectarea pactului social pe care îl implică orice relaţie – căsătorie, serviciu, prietenie ori contract de prestări servicii. E greu să iubeşti omul şi să devii smerit sau măcar să-ţi pui problema acestor însuşiri creştine de cel mai înalt nivel, cât timp nu eşti măcar un om rezonabil. E nerealist să vrei să ajungi alpinist când gâfâi la jumătatea alergării unei staţii de tramvai sau de viaţă. ” E greu să iubeşti omul şi să devii smerit sau măcar să-ţi pui problema acestor însuşiri creştine de cel mai înalt nivel, cât timp nu eşti măcar un om rezonabil.”

Pentru raiting, sentimentul trebuie stors din telespectator cât mai eficient, cu menghina, dacă se poate cu suflet cu tot. Omul trebuie agitat ca o sticlă de sampanie până-i sar lacrimile ca dopurile în tavan. Aşa că nuanţele nu-şi mai au locul, devin mofturi bătrâneşti. Lucrurile trebuie spuse brusc şi apăsat, categorisirea evenimentului să fie accesibilă oricui, încă din primele secunde vizionate să fie clar dacă e de râs sau de plâns.

Astfel că sentimentele vizate a fi agăţate de maeştrii machiavelici din televiziuni sunt primitive, bazale, de extremă: ori ura, cu prelungirile ei fireşti furia, dorinţa de revanşă, ori bucuria tâmpă, amuzamentul care în mod necesar curge în dezmăţ, batjocorire şi descentrare.

Tristeţea, reflexivitatea, nostalgia, bucuria inocentă, presimţirea, nu-şi mai au locul într-o lume în care televiziunile se dau peste cap să ridice pragurile perceptive ale auditoriului. Findcă asta se întâmplă de ani de zile cu noi, ni se modifică permanent nivelul la care putem fi emoţionaţi, prin stimuli tot mai puternici. Astfel devenim surzi când orice este emis la un nivel mai scăzut.

Este exact ceea ce s-a întâmplat în planul erotic cu pragul de excitare: acum vreo două sute de ani, când bărbatul vedea glezna unei femei foşnind rochia lungă până la pământ se înfiora şi începea să viseze, acum se uită la sânii dezveliţi ai artistelor şi mănâncă popcorn.

După ce vezi mereu sânge, oameni zdrobiţi sub ruine, după ce auzi urlete bestiale, e greu să te mai emoţioneze un om care se duce liniştit la lucru şi îşi creşte cei cinci copii fără să ceară nimic, nimănui. Nu devine un caz bun de prezentat la tv decât dacă înnebuneşte şi-i măcelăreşte pe toţi cu toporul. Sau dacă cere pomană într-un mod spectaculos, generator de raiting: cocoţat pe o macara şi urlând că se aruncă sau făcând dezvăluiri incendiare, cu cuţitul la gâtul propriului copil.

Un alt fapt interesant este existenţa unor mode ale subiectelor de tipul celor de mai sus. A fost moda profesorilor care-şi băteau elevii. Dar numai până-ntr-o zi, când elevii îşi vor fi zis:
“Până aici! Păi degeaba ne uităm noi la filme cu Bruce?”. S-au trezit din pumni şi i-au luat la întrebări pe profesori, în timp ce unii colegi filmau cu telefonul.

Apoi a fost moda macaralei: care nu dormea bine, care era mai trist că n-avea bani pentru ţuică de pufoaică, hop pe macara, de se strângeau la poalele ei şeful de post şi ăia de la ştiri. Seara devenea una reuşită, urmărind cu toţii cu sufletul la gură ce face ăla, în timp ce unii mai roşii în obraji strigau:
“Da’ sari mă, ia lăsaţi-l mă să sară, ia să vedem!”

Apoi a fost moda profesoarelor sexy şi porno. În mod absolut necesar a urmat şi „revanşa” elevilor – că doar nu sunt ei mai proşti – devenind câţiva din ei mai porno ca profesorii porno.
Dar lucrurile s-au complicat, fiindcă unele din profesoarele sexy erau şi rele, generând drame în sufletele elevilor îndrăgostiţi care au dus mai sus ştacheta, la nivelul sinuciderii.

Când am ajuns la faza cu sinuciderea s-a mai ivit o problemă arzătoare pentru naţiune: îngroparea sinucigaşilor.
Şi, brusc, toţi neduşii la biserică, toţi ateii şi liber-cugetătorii schimbişti de azi pe mâine în păreri au început să fie mai teologi şi să ştie mai bine ce trebuie făcut cu slujbele bisericeşti în cazul sinucigaşilor, decât au stabilit sfinţii la Sinoade.
Acum, că în urma unui accident nefericit dar banal în esenţa lui, când au murit câţiva copii într-un spital, toată lumea a luat foc: prezentatoarele de ştiri au apărut în doliu, s-a propus doliu naţional, se caută vinovatul înainte de a se şti bine cauza tragediei.
Am văzut la o televiziune halucinantul titlu „Iadul le-a luat viaţa!”
Mai e ceva de zis?

GOOSFRABA!